Viaţa cu autism. Ep. 167. „Autismul fraţilor apasă prea mult asupra lui David”

-Îţi pare rău că a trecut timpul acela şi a venit timpul ăsta? m-a întrebat David în timp ce eu cu greu îmi stăpâneam lacrimile. Începusem să-i povestesc despre buni, despre cum se pregătea ea de sărbători, oricare ar fi fost ele. David a intuit perfect ce greu îmi este şi cât de dor îmi e uneori de vremurile acelea, departe de a fi fost perfecte, dar totuşi…vremurile copilăriei mele.

Cred că asta simt toţi cei care şi-au pierdut părinţii. E cumva acceptarea faptului că acele vremuri nu se mai întorc niciodată.

-Se numeşte nostalgie, David, i-am explicat. E normal să simţi şi asta uneori.

-Mie mi-e frică că  trece timpul  şi nu o să mai fiu copil, mi-a zis dintr-o suflare, ca şi cum i s-ar fi luat o piatră de pe inimă.

Am ridicat din sprâncene mirată.

-Nu trebuie! Încă vei fi multă vreme copil şi vei învăţa multe în anii următori. Şi vei fi mereu copilul meu cât timp voi trăi.

Mă întreb uneori de unde vine acest copil al meu, căruia i s-a pus eticheta de autist. Că uneori pur şi simplu pare să aibă o inteligenţă emoţională deosebită. Mă întreb uneori cum ar fi fost fără autism. Oare ce aşteptări aş fi avut de la el? L-aş fi apreciat oare mai puţin? Nu ştiu.

I-am spus că ar trebui să merg la cimitir la Buni. A cerut să mă însoţească. Ne-am oprit să cumpărăm flori şi candele.

-Oare sufletul ei mai e aici? m-a întrebat David. Era în genunchi lânga mormântul ei, ce privelişte înduioşătoare!

I-am spus că nu cred, că şi sufletul Mântuitorului a urmat aceeaşi cale şi a părăsit lumea noastră după 40 de zile.

-Dar oare ne vede? a insistat el

-Cred că da, sper că da. Nimeni nu ştie exact, dar mi-ar plăcea să fie aşa.

Ce să-i fi spus altceva? Aş vrea să creadă că dincolo de această viaţă este ceva mai bun. Că de acolo mama poate să-si vadă nepoţii, să nu mai simtă decât fericire. Cred că viaţa ei, pe deplin conştientă de ceea ce o înconjura, începuse să apună încă de acum vreo 15 ani. Fără ca noi să ştim.

Chiar dacă nu ar fi aşa, cred că David merită o încheiere frumoasă, merită să creadă că Buni e în Rai, merită să nu fie speriat de moarte, nu mai mult decât suntem cu toţii.

Tot ceea ce ştie el şi ne împărtăşeşte îmi dă motive să cred că el va fi bine. Nu ştiu ce altceva să îl mai învăţ. Mă port cu el ca şi cum nu ar fi autist. Îl tratez ca pe un copil de vârsta lui.

Dar voi avea emoţii pentru el, orice mamă ar avea.

-Uită-te la ea, cum se stimulează, zise David aproape dispreţuitor uitându-se la Ilinca ce era în braţele mele. Ilinca era la ora de lapte, nici măcar nu-şi ţinea sticla de lapte cu mânuţele, în schimb îşi plasase mânuţele foarte aproape de ochi, îşi mişca degetele şi le privea, preocupare de copil de 2-3 luni.

Ar fi trebui să aibă un partener de joacă în George

David a recunoscut foarte corect ce i se întâmplă Ilincăi acum. La vârsta lui e capabil să recunoască foarte bine specificităţile autismului. Uneori simt că autismul fraţilor apasă prea mult asupra lui David. Deja ar fi trebuit să aibă un partener de joacă în George. Dar George nu se joacă decât stereotip, la modul autist, nu înţelege aproape nimic. Cu el nu se poate juca decât dacă alege să-l gâdile, să-l facă să râdă.

Nici afară nu se poate juca cu el, George nu pasează mingea, George nu ştie să folosească nisipul şi jucăriile de nisip. George face doar ce făcea şi David la aceeaşi vârstă. Îşi îndeasă guriţa cu pietre pe care nu vrea în ruptul capului să le dea, să le scuipe. Vă daţi seama ce mare e pericolul unor accidente?

Tot încerc să mă încurajez cu imaginea lui David de acum, dar nu pot. Nu pot să-l văd în mintea mea ajungând acolo.

(va urma)

 

 

 

 

 

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație