Viaţa cu autism. Episodul 172. Pe David nu autismul îl conduce, ci el stăpâneşte autismul

Am trăit ziua în care să intru într-o librărie, iar David să răsfoiască şi el cărţi. Am observat că brusc nu-l mai interesează doar poveştile pentru copii frumos ilustrate.

S-a oprit lângă standul lui Roald Dahl şi l-ar fi luat pe tot acasă.

Cu Roald Dahl a făcut cunoştinţă la şcoală printr-un text din manualul de comunicare. I-a plăcut atât de mult! Mai apoi s-a îndrăgostit iremediabil de Matilda văzând filmul omonim. Dar nu ştiu cum, multă vreme n-am căutat cartea la modul serios, ori dădeam doar de varianta originală în engleză.

Dar acum am găsit-o la librărie şi evident că am plecat împreună cu “Matilda”. În trei zile David a citit-o cu voce tare, râzând în hohote pe alocuri.

Cine e copilul acesta şi din ce lume vine? A venit să-mi dărâme neîncrederea? Să mă înveţe să iubesc mai mult? Să realizez că nu-mi aparţine, căci îi sunt guardian vremelnic pe pământ?

Poate puţin din toate. Descopăr pe zi ce trece un David tot mai conştient de sine.

Citeşte cu pasiune chestii interesante despre fizică, el ştie la 10 ani ce e gravitaţia şi a auzit de Arhimede şi de legea lui. Eu habar nu aveam de aşa ceva şi eram un copil aproape numai de 10, dar nu prea depăşeam limitele standard impuse la clasă.

Copilul meu străluceşte fără a fi printre cei mai buni din clasă, străluceşte aşa cum străluceşte fiecare copil din lumea asta prin unicitatea lui, prin însăşi existenţa lui.

Iubesc lumina pe care o are în ochi atunci când citeşte. Of, nu aveţi idee cât am visat eu la o asemenea zi. Nici nu ştiti. Sunt privilegiată să fiu mama lui David. Ceea ce mi-a fost ani de-a rândul, nu povară, ci pătimire s-a transformat în victoria Luminii, mărturie că ceea ce spun oamenii că nu-i cu putinţă, este uneori posibil.

David citeşte, David merge cu bicicleta, David învaţă, David este iubit de colegi, David are un viitor deschis cu binecuvântare de SUS. Stiti cum a fost cu terapia lui? Cam 5 ore pe săptămână timp de mai puţin de 2 ani. Vara nu aveam terapeut. Au mai fost cei doi ani de grădiniţă specială. In rest a fost munca noastră şi a Celui de Sus, fie-mi îngăduit.

Iar acum David citeşte. Citeşte şi se bucură. Citeşte şi învaţă. Cine-ar fi crezut? Când merg cu el undeva, îmi spun: “ok, deci aşa arată normalitatea, să te plimbi cu un copil, să mergi la cumpărături, să fii liniştit, să-i explicit lucruri, să probaţi haine, să faci glume cu el, să-i ceri părerea…

Nu ştiu cum e o viaţă normală cu copii de 1, 2, 3, 4 ani, dar ştiu cum e cu un copil de 10 ani.

Nu, nu s-a terminat autismul lui David, dar e aşa um mi-a spus cineva recent:” nu autismul îl conduce, ci el stăpâneşte autismul. Nu ştiu cum poate, sper să poată să ne explice într-o zi.

David a ajuns la performanţa de a putea să-l plimbe singur pe George pe străduţele de pe lângă casa noastră. Îl ţine strâns de mânuţă pe George care are tendinţa de a se desprinde şi de a fugi, dar suntem vigilenţi. Iar aici nu prea circulă maşini.

E atât de mândru de el: ”mama, aşa-i că l-am plimbat mult?” Îi confirm, îi multumesc şi îl laud pentru performantă, deşi se plimbase cam 15 minute. Astăzi a trebuit să plec în Cluj, la medic, iar Gyuri şi piticii nu ajunseseră încă de la terapie. Iar eu depindeam de autobuz ca să ajung la timp la consultaţie.

-Mamă, pot să rămân singur până ajunge tata, sunt băiat mare, am 10 ani !

L-am lăsat  la lecţii şi aşa l-a găsit tatăl lui când a ajuns acasă 15 minute mai târziu.

Chiar că am băiat mare!

(va urma)

 

 

.

 

 

 

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație