Viaţa cu autism. Episodul 177. „Mă voi întoarce la serviciu în foarte puţin timp. E o perioada urâtă…”

Concediul pentru creşterea copilului, Ilinca, se apropie de final. Mă voi întoarce la serviciu în foarte puţin timp. Nu o fac cu tragere de inimă.  Mă întorc pentru că trebuie, dar evident, îmi voi face treaba bine. Ar fi o bucurie dacă lucrurile acasă  ar fi aşa cum ar fi firesc să fie.

M-aş întoarce fericită şi împlinită pe deplin dacă George şi Ilinca ar fi bine.

Adică un salariu întreg ne-ar aduce poate ceva mai multă prosperitate şi aş încerca să pun deoparte bani de un concediu în 5 şi nu bani de terapie sau cele necesare terapiei pentru cine ştie câti ani de acum încolo.

Sau chiar dacă n-aş reuşi asta aş fi măcar liniştită că am copii tipici care învaţă în ritmul celorlaţi să folosească oliţa, să vorbească, să se încalţe singuri.

Dar cine ştie dacă ai mei vor reuşi? Cu gândul acesta şi cu multe altele va trebui eu să mă întorc la serviciu. Iar serviciul meu este unul dificil, dar foarte fain, cum se zice pe la noi.

Toată lumea are câte o părere despre întoarcerea mea la un program în care urmează să lipsesc de acasă cu tot cu naveta, cam 11 ore.

“Cum se va descurca Gyuri?” mă întreabă doamnele clătinând din cap.

În afară de faptul  că soţul meu nu-i un tată pe post de mobilier, sunt convinsă că-i va fi greu, oricărui părinte cu trei copii acasă i-ar fi foarte dificil. Darămite lui cu copii autişti, cu unul de dus-adus de la şcoală, cu doi de dus la Cluj şi înapoi la terapie zilnic, de hrănit copii şi făcut ce mai e de făcut prin casă pentru că va trebui să preia o parte de sarcinile mele.

Vreau să pot găti eu în continuare şi cred că le pot pregăti gentuţele de terapie şi caserolele de mâncare de seara, aş putea găti seara până spre miezul nopţii, tot atunci să citesc cu David oricum e insomniac. Să pun haine la spălat, să strâng haine.

Nu cred că voi găsi casa lună şi bec, e imposibil, decât dacă am avea menajeră cu normă întreagă. În plus, naveta asta cu copii mici la Cluj, fură din zi cam 4-5 ore, când ajung ei acasă la ora 15:00, mai rămâne extrem de puţin timp din zi. Mai ales iarna, când se va întuneca atât de repede.

Încă nu ştim cum va merge David la şcoală, dacă va rămâne de dimineaţa sau nu. Când a început şcoala, în 2014, erau mai multe clădiri disponibile, mai multe săli în şcoala noastră şi chiar mă bucuram că spre deosebire chiar de Cluj-Napoca unde şcolile sunt extrem de aglomerate, Gilăul este privilegiat având toţi copiii de la clasa 0-12 într-un singur schimb, de dimineaţă.

Acum una dintre clădirile şcolii care s-a dovedit un pericol, a fost demolată. Scoală nouă, o clădire nouă? Cred că glumiţi. Doar promisiuni si vorbe goale de la Primărie. Primăria Gilău are alte priorităţi, nu educaţia.

Iar mersul lui David de după-amiază la şcoală ar încurca mult programul nostru ca familie. Pe lângă faptul că un asemenea program e atroce pentru copii de 10 ani. Eu voi fi plecată toată ziua, orarul lui David ar încurca tare mult programul copiilor mici, care au încă nevoie şi de puţin somn, nu doar de terapie. Nu ştiu cum ne vom descurca. De bonă, nici n-ar putea fi vorba. Bunici nu avem.

Cumva ne vom descurca şi vom supravieţui ca multe alte familii din România. Dar sincer sper să treacă perioada asta grea, să treacă anul acesta care a început atât de groaznic cu dispariţia mamei mele. Nu eram pregătită, nu aş fi fost niciodată. Nimeni nu este.

(va urma)

 

 

 

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație