S-a dus încă un an şcolar. Am fost alături de el tot anul. David a progresat mult. A devenit mai responsabil. Chiar nu ne-am mai certat la teme. De cele mai multe ori, ştia el când trebuia să se apuce de treabă.
La început de an şcolar a avut unele dificultăţi legate de ora de engleză şi de faptul că i s-a schimbat profesoara, aşa că refuza să noteze la ore sau să răspundă. Noroc cu doamna învăţătoare şi cu doamna de engleză care au avut răbdare cu el.
La primele lucrări scrise la ştiinţe unde trebuia să redea în scris informaţiile memorate a dat-o în bară de multe ori. Până l-am învăţat cum se învaţă.
Un alt hop, de fapt marele hop, au fost poeziile, uneori nu reuşea să le înveţe deloc. Dar la fel cu răbdare şi cu paşi mărunţi, David a învăţat şi poezii pentru ora de comunicare. La finalul anului şcolar memora şi poezii simple de clasa a 3-a din manualul de engleză.
Îmi doresc mereu serbare la final de an şcolar. Când a trebuit să decidem la ultima şedinţă cu parinţii, dacă facem sau nu serbare, le-am spus părinţilor prezenţi că pentru mine e o sărbătoare, că a mai trecut un an în care David a fost atât de bine integrat alături de colegii lui. Că e aşa mare lucru că a ajuns aici că merită sărbătorit. Că toţi copiii merită să se bucure de succesul lor.
Ne-am bucurat împreună la serbare. Mă tot gândeam că acesta a fost ultimul an în care i-am fost cu adevărat alături, în care l-am ajutat zi de zi la teme. Mă întorc la serviciu curând.
Da, aş prefera să rămân acasă dar concediul de îngriire pentru copilul cu handicap nu acoperă costul vieţii şi creşterea a trei copii.
Sigur îl va afecta pe David, nu-şi mai aduce bine aminte de vremurile în care eram tot plecată, am intrat în prenatal cu George în primăvara lui 2015. M-am reîntors , gravidă cu Ilinca direct în concediu de risc maternal pentru că eram într-o stare deplorabilă şi nu cred că aş fi dus cu bine până la capăt sarcina cu ea. Complicaţiile ce au urmat imediat după naşţere, din care unele continuă şi azi, îmi arată că decizia medicului meu a fost corectă. Îmi pare bine că a insistat, altfel, poate nu mai eram aici să vă povestesc.
Dar acum trebuie să strâng din dinţi şi să merg înainte cu serviciu, cu navetă şi drumuri obositoare. Trebuie să rezist. Iar David sper să se obişnuiască. Sper să se obişnuiască şi piticii. Or fi ei autişti, dar sunt obişnuiţi cu mine din prima lor clipă. Faptul că nu-şi manifestă deloc afecţiunea, ca Ilinca, nu înseamnă că nu le pasă.
Cum le va fi fără mine acasă ?
Dar deocamdată David se bucură de vacanţă. Citeşte zilnic, sper să-l ţină bunul obicei. Mai iese cu bicicleta sau mă convinge să merge la Cluj sau la cinema, măcar.
E vacanţă şi David merită să se bucure de ea. Mă bucur şi eu când văd că se odihneşte mai mult, că e vesel. Uuuuuf, ce mă bucur că nu mai avem teme! Minunat !
Bucuria lui David este şi bucuria mea!
Fiecare victorie a lui este şi a mea, nu pentru ca mi-o asum, ci pentru că mă alină. De fapt doar aşa simt că D-zeu nu a renunţat să ne iubească. E semnul că EL e acolo încă şi ne veghează.
Aş vrea doar să am mai multă forţă, doar că pe jumatate sunt îngenuncheată de necazuri. Dar apoi zâmbeşte David, sau face o glumă… şi parcă răsare soarele în viaţa noastră.
(va urma)
