Viaţa cu autism. Episodul 181. Ia-ţi lumea în cap şi fugi! Poţi?

M-a întrebat o prietenă dacă nu-mi vine să-mi iau lumea în cap. Să-i zic sau să nu-i zic cât mă bate gândul asta? Discutăm pur teoretic. Câte necazuri poate îndura cineva? Care e limita mea? Dacă mi-aş lua lumea-n cap?

Lumea mă admiră pentru câte pot să îndur. Dar eu cred că fiecare are o limită. E adevărat că de fiecare dată când zic că “gata, mi-a ajuns” este ceva în mine ce mă împinge cu încrâncenare înainte.

Nu stiu dacă e instinct de supravieţuire ori conservare, nu ştiu dacă e pură ambiţie sau rezilienţă. Cert este că sunt pe baricade datorită acestei forţe. Ce am trăit eu în toţi anii aceştia mi-a dezvăluit faptul că dragostea nu ajunge. Nu ajunge să-ţi iubeşti copilul ca să faci ce am făcut noi cu David. Trebuie să poţi îndura asta. Chiar atunci când sufletul ți-e făcut bucăţi. Chiar atunci când cea mai frumoasă perioadă a vieţii, cea în care eşti părinte, se transformă în coşmar. Iar eu trăiesc acelaşi coşmar şi a doua şi a treia oară.

Acesta ar fi iadul pentru mine, să nu treacă niciodată. Sau să retrăiesc o zi în care autismul îi loveşte din plin şi la nesfârşit. Care foc al Gheenei? Eu cred că iadul e o chestie mult mai personală. Cred că iadul poate fi trăit aici printre cei vii. În orice caz, nu mai înţeleg mare lucru din viaţa asta.

Credeam că trebuie să învăţăm să ne mântuim aici, credeam că trecând o dată cu David prin asta, ne-am mântuit, credeam că va fi mai uşor. Dar nu, e întreit mai greu, ciudat lucru. Uneori mi se pare că nici nu e vorba de mine. Parca m-aş îndepărta de asta. Parcă aş fi împietrită. Parcă nu mă afectează deloc. Iar alteori îmi vine să urlu de neputinţă.

Nu mai suport deznădejdea asta!

Toţi anii aceştia, lupta pentru David, involuţia mamei mele din cauza bolii Alzheimer la care a trebuit  să fiu martor direct, naşterea copiilor şi căderea lor în autism m-au transformat profound.

Iar dacă viaţa mea ar fi fost ca a majorităţii oamenilor nu aţi fi citit ceea ce scriu eu acum. Aş fi preferat să nu fie nevoie să scriu toate acestea, să am şi eu copii ca toată lumea, părinţi încă tineri care să-mi fi fost alături şi mie şi nepoţilor lor.

Stiu că nu toată lumea are totul, dar parcă eu am prea puţin faţă de ce simt că aş fi meritat. Nu, nu cred că aş fi meritat palate sau bani mulţi, cred că aş fi meritat copii pentru care copilăria să fi fost tipică dintru bun început. Cred că aş fi meritat să dorm nopţile în loc să mă întreb dacă vor fi vreodată bine. Meritam să nu am inima cât un purice când copiii pleacă zilnic la terapie într-o navetă de mai mult de 40 de km dus-întos pe unul dintre cele mai aglomerate drumuri din ţară.

E normal să vrei să o iei razna, să fugi pur şi simplu de tot ce înseamnă greutate şi responsabilitate. Atâta timp cât asta rămâne la nivelul unei fantasme e în regulă. Nu suferă nimeni. Fiecare are moduri diferite de a face faţă necazurilor. Important este să găsim fiecare lucrurile care ne ajută şi să le folosim în favoarea noastră. Să ne facem viaţa puţin mai uşoară!

E bine să avem fiecare şi o pasiune, ceva ce nu are legătură cu autismul, cu problemele. Eu nu mai am niciuna de genul acesta, până şi scrisul are legătură tot cu acest subiect. Nu mai am timp de lucrurile de care mi-ar plăcea să mă ocup, să gătesc ceva mai deosebit, poate să mai învăţ o limbă străină, să fac nişte cursuri de formare. N-aş avea timp de niciunele.

(va urma)

 

 

 

 

 

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație