Viaţa cu autism. Episodul 182. ”Sunt zile în care nu vreau să ştiu că mai e viaţă pe pământ”

Sunt zile în care nu mai vreau să ştiu de nimeni, nu vreau să ştiu că mai e viaţă pe pământ. Se mai întâmplă să fiu singură acasă şi să zac. Doar atunci când copiii sunt la terapie şi David îi însoţeşte. Nu mă gândesc la nimic. Nu fac nimic, nici măcar nu pot să dorm, deşi sunt epuizată.

David pleacă de multe ori cu copiii la terapie.

Azi a plecat cu „Jim Năsturel şi Lukas, mecanicul de locomotivă”. A plecat cu cartea după el şi a citit în maşină, în timp ce afară ploua torenţial. Citeşte destul de mult David.  Trebuie doar să am grijă să nu citească atunci când e mult prea obosit pentru că atunci nu reţine prea multe.

O prietenă, mamă de băieţi, mai mici decât David, mi-a făcut cel mai mare compliment posibil atunci când mi-a spus: ” Sper ca măcar unul dintre băieţii mei să ajungă ca David”

David e un băiat cuminte, blând, vesel care îşi descoperă micile pasiuni. Cred că într-o zi va fi un soţ şi un tată minunat!

CRED! Stiti ce greu este să crezi? Să crezi în ciuda dovezilor zilnice că nu va fi bine niciodată? Stiţi ce înseamnă să visezi, în ciuda avertismentelor specialiștilor care jură că se pricep la autism şi că al tău copil e cum nu se poate mai rău?

Să crezi în ciuda evidenţelor care arată că situaţia e tocmai pe dos înseamnă într-un fel să suferi de bovarism. Căci aşa se visa si Madame Bovary strălucitoare la baluri şi talentată la pian. Aşa şi eu cu un copil întârziat rău în dezvoltare şi autist, visam că într-o zi vom povesti despre cărţi, că tot sunt filolog!

Iar astăzi povestim despre ce citeşte el. Un vis împlinit!

Pot să-mi împlinesc încă un vis? Si încă unul?

Nu ştiu.

Dar nu mă  pot împiedica să nu visez la aceleaşi lucruri pentru fraţii lui. Dacă îmi pierd speranţa, am pierdut tot !

Pentru că nu totul ţine de voinţa. Visarea asta pentru mine e credinţă. Credinţa că totul poate fi schimbat. Credinţă că-mi ajunge un grăunte de speranţă ca să mut munţii.

Vedeţi voi, mi-am dat seama, pe când îl creşteam pe David că degeaba aş fi fost prezentă într-o, dacă n-aş fi fost cu mintea, şi sufletul alături de David.

Biserica mea a fost David, fără să-mi fac chip cioplit. Copilul avea nevoie de atenţia mea duminica si nu de mine plecată de acasă. Biserica mea se contura noaptea în mintea mea când nu puteam dormi, plângeam şi mă rugam ca imposibilul să fie posibil.

Dumnezeu sau oricine vreţi voi, de Sus a îngăduit asta.

Când ai o viaţă ca a mea, simţi că nu poţi controla nici cel mai mic detaliu şi că deseori necazurile se ţin lanţ, din lac în puţ, cum se zice.

Aşa am ajuns să-l apreciez din ce în ce mai mult pe Iov pentru rezilienţa lui în faţa încercărilor. Aş vrea să am un sfert din ea, şi din credinţa lui dar nu am. Poţi să fii încercat asa şi să mai crezi, poţi să-ţi vezi copiii suferind şi murind cum i-a văzut el şi să mai ai credinţă?

„Gol am ieşit din pântecele mamei mele şi gol mă voi întoarce în sânul pământului. Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvântat“ zicea Iov cel încercat care pierde tot în afară de propria-i viaţă.”

Cine poate spune asta pe deplin şi senin fără pic de răutate?  Eu nu cunosc pe nimeni aşa. Voi?

(va urma)

 

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație