Viaţa cu autism. Episodul 184. Trebuie să îmi reamintesc de ce viaţa mea e importantă

Am multă energie, mult mai multă decât bănuiam. Mi-am reînceput serviciul după o săptămână în care nu prea am dormit din cauza copiilor foarte bolnavi. Au avut de toate: febră, o tuse seacă şi chinuitoare, apoi vărsături şi diaree şi părea că nu se mai termină. Ba mai mult, ne-au îmbolnăvit şi pe noi.

M-am trezit înainte de 7 în prima zi de serviciu, m-am mişcat ca un şoricel şi mi-am băut cafeaua în linişte. Am plecat spre autobuz şi m-am bucurat de un trafic decent până la birou. Rar se întâmplă asta, doar vara când e lumea în concediu.

Deşi am avut multe de citit şi învăţat astăzi, ridicam uneori privirea mirată că nu se aude nici un ţipăt de Ilinca nervoasă, nici vreun Georgel chicotind. O zi lungă a trecut într-o clipită.

Am ajuns înapoi la 19:00 cu planuri măreţe. Copiii mei cei mai mici nu mai mănâncă decât lapte de când cu nenorocirea asta de viroza îngrozitoare. Am reuşit performanţa să pregătesc o supă de găluşte cu carne de pui şi să fac şi nişte şniţele.

Le-am  făcut  şi duş la timp şi i-am pregătim de culcare în timp util. Eu zic că nu e rău deloc. Am călcat şi o cămaşă pentru mâine, chiar e un record.

“Te mai duci şi mâine la serviciu?” m-a întrebat David. Evident ştie că de-acum merg, doar că e copil şi poate mai trage nădejde că s-ar mai putea bucura de prezenţa mea mai mult dacă insistă.

I-am explicat că da, treaba asta se întâmplă zilnic în principiu, că ei rămân cu tati, iar eu merg la serviciu de acum înainte.

Mă bucur că după prima zi de muncă nu i-am găsit pe bebeluşi agitaţi. Erau chiar bine dispuşi. Sper să vină şi zile mai bune pentru noi toţi.

Marea mea dezamăgire este că lucrurile nu sunt aşa cum le plănuisem, nu aşa cum şi le imaginează fiecare mamă. Într-un alt univers în care ai mei copii mici ar fi fost scutiţi de autism, ar fi plâns după mine când plecam la serviciu şi mi-ar fi sărit în braţe când aş fi intrat pe uşă. Cel mai probabil m-ar fi sâcâit şi cu telefoane în cursul zilei şi ar fi insistat să vin mai repede acasă.

Cu siguranţă dacă George şi Ilinca ar fi fost bine, nu aş fi putut găti nimic seara, căci nu s-ar mai fi lăsat duşi din braţele mele.

Dar George şi Ilinca nu sunt aşa, iar asta e greu de înghiţit… Simt că nu pot face nimic pentru ei nici de acasă şi nici când sunt departe. E foarte ciudat sentimentul acesta. Dar e clar unul de neputinţă.

Trebuie să îmi reamintesc de ce viaţa mea este importantă, de ce trebuie să mă ţin dreaptă. Copiii mei au nevoie de mine. Au nevoie de mine, deşi plecată, să mă întorc acasă senină ca să pot, în puţinul timp pe care îl petrec lângă ei, să le arăt toată dragostea mea. De asta au nevoie toţi copiii, de dragostea părinţilor, de căldura lor, de atenţia lor.

Mai am nevoie sa fiu sănătoasă, iar după naşterea Ilincăi m-au atacat tot felul de probleme de sănătate. Dar nu e un capăt de lume, căci e un Dumnezeu sus şi am şi o prietenă cu mâini de aur datorită căreia umblu bine, prind viteză şi-mi ţin spatele tot mai drept.

Îi tot spun că ceea ce ea face este special, puterea asta de a aduce alinare oamenilor. E modestă, spune că nu face decât pe jumătate, că restul face corpul pacientului. Dar dupa ani de chin şi luni de tratament medicamentos care nu mi-au facut prea mult bine, în sfârşit pot să mă mişc fără dureri marea majoritate a timpului.

Ce binecuvântare!

(va urma)

 

 

 

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație