Viaţa cu autism. Ep. 185. Daţi-mi un milion de dolari şi vă spun că nu valorează nimic dacă nu sunt bine copiii mei…

Sunt la serviciu. Sună telefonul meu personal, e de acasă. Dar nu e Gyuri, e David.

-Mama, servus!

-Servus, David, ce faci? îl întreb.

-Mama, vreau să-ţi spun ceva, îmi spune agitat.

-Sigur, David?

-Mama, am terminat “Jim Năsturel”.

-Felicitări, David, îi spun, încercând să rămân serioasă.

-Te bucuri, mama?

-Foarte mult, David! Bravo, ai reusit! E o carte frumoasă, dar povestea e foarte lungă.

David citeşte zilnic. Cred că şi doar ca să-mi fie pe plac, acum că lipsesc de acasă toată ziua. Mă întreabă deja când îmi iau concediu. Îl înţeleg, cu siguranţă îi este foarte greu. Dar e cu tati acasă, toată ziua.

Ilinca are unele zile în care aş jura că e aproape tipică. M-a îmbrăţisat, adică şi-a încolăcit braţele în jurul gâtului meu într-o seară. Nu pot să cred!

Mi-a stat în braţe cu faţa la mine şi a iniţiat ea “cucu-bau”. Îşi cobora capşorul blond în piept, stătea aşa câteva secunde, apoi şi-l ridica, privindu-mă drept în ochi cu ochişorii ei rotunzi ca ai copiilor lui Tonitza şi râzând cu gura până la urechi.

Tot asa, vreo zece minute, încât, la un moment dat, am crezut că de fapt visez. A doua zi n-a mai fost aşa, deci poate am visat.

George? Nimic nu-i stă în cale când vrea să se urcă pe mese, pe blatul de bucătărie, ajunge până la pervaze. Este incredibil de greu cu el. Si e a doua săptămână de pauză de terapie din cauze virozei, care, de fapt, a fost cred combinatie de virus cu ceva bacterie pentru că au trecut prin febră, fază respiratorie, digestivă rezolvată cu antibiotic când nu s-a mai putut nicicum.

Mănâncă oribil de prost. Sper să-şi revină odată, sunt sătulă de boli şi de nopţi nedormite, văd că nici vara nu avem pauză. Dar cel mai mult sper să-şi revină comportamental şi să progreseze.

O prietenă mi-a spus odată că ea dacă ar fi în locul meu nu ştie dacă s-ar mai da jos din pat, darămite să mai şi trăiască, să mai facă lucruri normale, să meargă la serviciu, să gătească, să mai zâmbească…

Nu ştiu nimic. Stiu doar că sunt datoare să merg înainte pentru familia mea. Copiii sunt suprema mea motivaţie. Daţi-mi acum un milion de dolari şi vă spun că nu valorează nimic dacă nu sunt bine copiii mei. În viaţa asta, e ceea ce trebuie să fac pentru ca ei să fie mai bine, să aibă parte de măcar puţină terapie. Eu nu pot să fiu terapeut, nu şţiu decât să-i iubesc, iar ei au nevoie de mai mult: de la un acoperiş deasupra capului până la partea terapeutică.

Dacă ei vor fi bine, e îndeajuns răsplata. Richard al 3-lea ar fi dat un regat pentru un cal, eu dau viaţa mea pentru copiii aceştia.

(va urma)

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație