Viaţa cu autism. Episodul 186. ”Am nevoie de tot sprijinul din lume”

George nu mai face chiar nimic. Nu face nimic constructiv, asta vreau să spun. Tot ce face e să scoată lucruri din bufetul de bucătărie, să se caţere pe masă, pe birou, pe blatul  de bucătărie. Nu face decât să înşire obiecte. Nu poate fi deturnat de la aceste activităţi fără sens pentru noi. Acelaşi lucru de nu ştiu câte ori pe zi.

Imaginaţi-vă cum mă simt când ajung seara la 7 acasă şi găsesc de multe ori casa întoarsă pe dos. Dar imaginaţi-vă că strângem şi dacă mergem în cameră în 10  minute găsim la loc totul. Simt că îmi ies din minţi. Autismul face din mine o mamă îngrozitoare, lipsită de răbdare. Nu ştiu ce fel de mamă aş fi fost dacă aş fi avut copii tipici. Probabil mi s-ar fi părut firesc să fie aşa. Aş fi considerat că merit. Că mie nu mi s-ar fi putut da decât nişte copii frumoşi şi tipici.

Nimic din ceea ce l-am învăţat nu a rezistat. Tot nu arată cu degetul spontan. Tot nu face nimic acasă din ce face la terapie, nu mănâncă singur, nu se joacă nicicum simbolic. Doar aruncă lucruri pe jos, se caţără, distruge fără discernământ.

Noaptea, în miezul deznădejdii, mi se pare că George este irecuperabil. Mi se pare că nu avem cum să-l ajutăm. Copilul care doarme aşa de liniştit lângă mine… cum poate fi aşa?

Cât va mai fi aşa? Cum va fi la vârsta lui David?

Dimineata lucrurile arată altfel. George e mai liniştit mai drăgălaş. Acum oricum îl las dormind când plec la serviciu, mă mişc cât de încet pot ca să nu-l trezesc.

Ieşind atât de des din casă, realizez că există o lume fără autism, că există şi alte preocupări pe lumea asta decât goana asta nebună la care sunt eu supusă. Există oameni care au planuri de viitor. Există oameni care nu se gândesc că ai lor copii nu vor putea supravieţui singuri la vârsta de adult. Există oameni care nu ştiu cât de fragilă este graniţa dintre o existenţă normală şi una cu multe probleme.

Uneori am surpriza să-mi dau seama că există şi destui oameni care chiar nu pricep despre ce este vorba şi despre ce este “viaţa cu autism”. Nu mă chinui să mă explic pentru că ştiu că oricum nu vor pricepe. Nu toţi avem aceeaşi viziune asupra lucrurilor, apoi oamenii mai şi interpretează pentru că trec totul prin filtrul experienţei personale. Las lucrurile aşa pentru că nu simt nevoia să-mi complic viaţa şi mai mult.

M-am trezit dintr-o dată foarte activă şi foarte obosită. În drumul meu spre casă fac planul mental. Mă gândesc care e primul lucru gospodăresc pe care îl voi face, evident că prima oră e în general petrecută cu copiii. Apoi strâng haine uscate, chestii de prin bucătărie, eliberez chiuveta şi mă apuc de treabă. Pentru mine e important să mai pot găti. O ciorbă cu carne, un fel doi care să placă şi copiilor. Numai că cei mici mănâncă îngrozitor de prost, au fost bolnavi aproape două săptămâni, am crezut că nu se mai termină. Abia acum îşi revin încetişor. Vor merge şi la terapie, deci seara voi avea şi gentuţe de pregătit.

Acum nu voi mai fi acasă când pleacă. Dacă regret că m-am întors la serviciu? Nu, deloc. Doar că am nevoie de o perioadă de acomodare. Să-mi cresc rezistenţa fizică şi mentală. Am nevoie de tot sprijinul din lume.

(va urma)

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație