Viaţa cu autism. Episodul 189. Când plec de acasă devin altcineva

Viata cu autism, de Marina Neciu

„AAAAA…” În sunetele astea m-am trezit; era Ilinca. Este vineri şi ar fi trebuit să dorm până  la 6:45 cel puţin, doar că Ilinca băuse prea puţin lapte aseară şi s-a trezit prea devreme. Cum zicea o  prietenă, ”Murphy nu doarme”. De când m-am întors la serviciu, copiii se trezesc tot mai devreme, înainte să sune alarma deşteptătorului. Deci nu poate fi vorba că i-aş trezi eu.

În loc să-mi beau liniştită cafeaua şi să mă pregătesc pentru lunga navetă până la Cluj, trebuie să încălzesc sticle de lapte şi să schimb copii. Ceea ce sunt sigură că fac foarte multe mame, doar că la ele etapa asta trece relativ repede. Sau nu se confruntă cu scutece şi la trei ani.

Evident, Ilinca l-a trezit şi pe George, iar eu nu ştiam ce e mai important, să mă îmbrac eu sau să schimb copiii. Si-apoi George nu stă cuminte, de pe patul din bucătărie se urcă direct pe blat şi de acolo e în pervazul lat de vreo 20 de cm şi se loveşte ritmic cu capul de geam. Eu sunt îngrozită la gândul că George nu poate fi controlat şi că geamul se va sparge.

Răsuflu uşurată când ies din casă. Dar mai întâi îmi trezesc soţul. Casa e deja întoarsă pe dos de George. Nu reuşesc să şi strâng pentru că vreau să ies cu haine impecabile, pieptănată şi machiată discret. Măcar atât. Uneori nu reuşesc decât cu greu să deschid uşa de la intrare, atâtea jucării şi  lucruri a împrăştiat deja.

Afară e soare şi senin. E aer curat la Gilău. Îmi ia cam 15 minute să ajung în staţie în pas lejer. Când plec de acasă devin altcineva. Nu că nu m-aş gândi ce este acasă, nu că nu m-aş gândi cu groază că este o nouă zi de navetă pentru ei, că s-ar putea întâmpla atâtea altele mai rele ca autismul….

Dar îmi face bine să ma întâlnesc cu oameni, cu colaboratori, să pun la cale proiecte. E o supapă pentru mintea mea stresată.

Alteori, mai ales seara când ajung obosită acasă, iar lucrurile nu-s cum le-aş vrea eu, mă gândesc că nu mi-ar strica încă un job că să nu mai văd dezastrul de acasă.

Seara gătesc uneori. Iar alteori numai că nu mă împleticesc aşa sunt de obosită. Răsuflu uşurată când sunt paturile făcute şi copiii îmbăiaţi. Copiilor le place atât de mult să se bălăcească. Ilinca e încântată de spumă. Uneori pe cei mici îi pun deodată în vană. Tot ca parte din terapie. Nu se bat, doar se ignoră.

Si lui David îi place baia cu spumă. Intr-o seară mi-a zis ieşind din baie că nu mai vrea de cină că s-a săturat cu spumă. Am râs cu poftă.

În rest, David şi-a cam luat nasul la purtare, nu ştiu dacă nu are legătură cu absenţa mea. Si el e pe drumuri cu cei mici. Mi se pare îngrozitor că acum David e cel sacrificat. Nu am cu cine să-l las. Oricum începe şcoala curând şi iar vor fi schimbări de program. Gyuri va fi contracronometru.

Nu doresc nici duşmanilor – deşi nu cred că am aşa ceva-să treacă prin ce trec eu. Vă daţi seama ce ridicol este să te bucuri că ai un copil care a învăţat la 3 ani şi două luni să bea cu paiul? Să ţi se pară ziua sărbătoare şi un progres major că a învăţat asta? Când alţii plănuiesc să-şi facă copiii tipici genii plimbându-i pe la tot felul de cursuri şi activităţi, eu mă bucur că bea cu paiul.

Nu, viaţa nu e dreaptă, e chiar foarte strâmb croită.

(va urma)

 

 

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa