Viaţa cu autism. Episodul 19. Numai să-l aud pe George chemându-mă ”mama”

viața cu autism

-Cu puţin ajutor, cu puţină stimulare vom vedea progrese la George, i-am spus soţului acum vreo lună.

Dar nu mai gândesc aşa. Ajutorul e inconstant, iar noi singuri nu reuşim să-l facem pe George să răspundă pozitiv la modul în care interacţionăm cu el.

Mă simţeam atât de uşurată că nu e autism, încât credeam că e doar o chestiune de timp, de scurt timp, până când va da semne că e cu noi. Dar nu e aşa. El e tot timpul absorbit de ceva, orice altceva, decât de fiinţele din jurul lui. Mă uit la poze cu David la aceeaşi vârstă, ce zâmbet şi ce privire avea David în toate! Deşi la David se vedeau semnele autismului –desigur, atunci nu-mi dădeam seama – avea un contact vizual bun la acea vârstă.

Lui George tare greu îi surprind privirea în poze.

Citesc dimineaţa la cafea cam zece pagini. Atât mă lasă copiii. Citesc “Crearea si ruperea legăturilor afective” de John Bowlby, fondatorul teoriei ataşamentului. Citesc cartea aşteptând să am o revelaţie şi să spun: “ asta e, vina e la mine, cumva s-a rupt legătura între noi”.

Dar nu, decocamdată nu…

In schimb, am revelaţia comportamentului lui David. David are perioade în care încearcă să mă jignească cum şi cât poate. O glumă între noi adulţii e transformată de el în injuriu: “eşti o mama denaturată”. Cred că se simte puternic să poată face asta.

Nimic nu ajută un copil mai mult decât posiibilitatea de a-şi exprima candid, direct şi spontan sentimentele de ostilitate şi gelozie, şi cred de asemenea, că nu există sarcină parentală mai valoroasă decât capacitatea de a accepta cu seninătate asemenea expresii de pietate filială precum “te urăsc mami” sau “tati eşti un monstru”. Făcând faţă acestor izbucniri, le arătăm copiilor noştri că nu ne teme de ură şi că avem încredere în faptul că aceasta poate fi controlată; mai mult, îi furnizăm copilului atmosfera tolerantă propice dezvoltării autocontrolului” zice Bowlby.

Autorul explică mai departe ineficienţa pedepsei care frustrează copilul, mai ales la vârsta mică, dar şi pericolul inducerii sentimentului de vinovăţie la copil care va crea mai târziu adulţi anxioşi.

-David de ce vorbeşti urât cu fratele tău?

-Pentru că îl iubesc, mi-a spus.

George îi dărâmase o construcţie din cuburi. Iar David era exasperat deja, tot construind la nesfârşit., a început să-i spună că e prost şi că nu ştie nimic. I-am arătat lui David partea pozitivă a conflictului:

– Iată, George se joacă,  interacţionează cu tine, mai laudă-l şi tu, arată-i cum să pună fiecare cub la loc. A funcţionat, câteva minute, David a reuşit să-l ademenească pe George în activitate.

Am găsit în carte câteva pasaje legate de copiii care au crescut în creşe şi grădiniţe-cămin, privaţi multă vreme de afecţiunea mamelor. Se ataşau de figuri materne, iar când se simţeau trădaţi- femeile demisionau – nu mai voiau să le privească când erau vizitaţi.

Mă întreb dacă am fost chiar atât de absentă în timpul sarcinii cu Ilinca. M-am simţit foarte rău, dar m-a văzut zilnic. L-am îmbrăţisat în fiecare zi, chiar dacă nu am mai putut să-l port în braţe. L-am hrănit şi am râs împreună. Am fost totuşi acolo.

Am dubii în privinţa tulburării de ataşament pentru că nu imită suficient şi nu reuşesc să-l învăţ lucruri pe care ar trebui să le facă la vârsta asta.  Aş vrea să dau timpul înainte, aşa cum David vrea să îl dea înapoi, numai ca să-l aud pe George chemându-mă, “mama”.

(va urma)

 

Intră în conversație