Viaţa cu autism. Episodul 22. E cel mai tragic lucru ca o mamă să-şi uite copiii

alzeimer

-Marina, poftim, zice buni în timp ce îmi întinde farfuria goală. Sunt mută de uimire. Nu mai ştie demult că sunt Marina sau că sunt fiica ei.

Primește cele mai utile articole de parenting direct la tine în Inbox

sau
Înscrie-te cu Facebook

E Ajunul Craciunului şi ea a uitat că m-a născut exact acum 37 de ani. E cel mai tragic lucru ca o mamă să-şi uite copiii. Boala asta oribilă duce la abandon într-un fel. Mă simt ca un copil neajutorat şi abandonat, desi sunt femeie în toată firea, când ma uit în jur la prietenele mele care sunt deja mame, dar  încă au mamele lângă ele. Chiar dacă sunt uneori la sute de kilometri, mamele prietenelor mele le sună, le dau un sfat bun, le trimit pachete şi vin cât de repede pot când copiii lor au copii bolnavi.  Mamele prietenelor mele au încă mintea întreagă  şi se bucură de nepoţi.

A mea m-a “abandonat” încă dinainte să ştim că e suferindă şi simţeam pur şi simplu că nu-i pasă de mine. Am trecut prin toate stările de care povesteşte John Bowlby în “Crearea şi ruperea legăturilor afective” că apar la copiii care îşi pierd mamele. O vreme m-am revoltat, apoi m-am înfuriat cât eram copil încă. Ca tânăr adult am învăţat să mă detaşez, însă senzaţia aceea de abandon a revenit atunci când am devenit pentru prima dată mamă.

Astăzi bănuim că primele semne de afectare cerebrală, ale memoriei  şi ataşamentului au apărut la mama mea poate înainte de 50 de ani. Eu eram adolescentă şi nu înţelegeam exact ce voia să spună sora mea , mult mai mare decât mine, în legătură cu sentimentele mamei noastre faţă de noi. Pentru mama mea, copiii vecinilor erau mai frumoşi şi mai deştepţi, pentru mama mea soţul ei şi tatăl meu alcoolic era mai important decât propriii ei copii.

Acum înţeleg că avea probleme mari de ataşament, că acest instinct matern care ne ajută să trecem şi munţii pentru copiii noştri era la ea perturbat. Cred că a fost şi depresivă. Probabil a suferit de depresie dusă pe picioare ani şi ani de zile.

Eu vreau să fiu altfel pentru copiii mei. Faptul că George mă ignoră, conştient sau nu, e ca o rană de cuţit în sufletul meu. Il strâng în braţe cât pot de des şi suficient de strâns ca să priceapă, ca să simtă că îl iubesc. Dar la mine nu vine când îl chem.

Facem cucu-bau în oglindă, eu zic “cucu” el zice “ba-ba-bau” şi râde. Il schimb, îl mângâi pe burtică, îl gâdil şi râde în hohote. Mă bucur că încearcă să-şi potrivească capsele de la pijama, că încearcă să-şi potrivească partea din faţă a scutecului când îl schimb. Orice cană sau pahar găseşte le duce la gură prefăcându-se că bea. Dar tot nu e receptiv la prea multe lucruri care ar trebui să-l fascineze la vârsta asta.

Sunt conştientă că şi ultima legătură cu mama mea s-a cam rupt. Sau am rupt-o eu. Când am aflat care e boala ce o apasă mi-am spus că am un copil cu autism de crescut, nu pot să sufăr şi pentru ea. La  început nu mi-a ieşit. Nu suportam ideea că va ajunge în ultimul hal de decrepitudine şi uitare. Speram într-un mod egoist că poate nu-mi va fi dat să văd un astfel de sfârşit. Că poate sfârşitul ei va veni altfel.

Recomandări



Pe măsură ce timpul trecea mă bucuram că era totuşi pe linia de plutire. Apoi a uitat cine e David, apoi a uitat cine suntem noi, apoi a uitat să mai meargă la baie, apoi a uitat să se îmbrace şi mi-am chemat o vecină în ajutor când l-am născut pe George.

Am refuzat acum trei ani când ni s-a recomandat de către specialişti internarea într-o instituţie. Suntem întrebaţi mereu dacă este violentă. Nu este violentă decât verbal atunci când ne înjură pentru că o culcăm noaptea la loc, cănd îi reamintim că e la masă şi trebuie să mănânce, când îi scoatem lucrurile pe care le îndeasă în faţa de pernă sau când taie pătura cu foarfeca şi o certăm.

Disper atunci când sunt singură cu ea şi cu copiii, iar David mă cheamă:

-Hai repede mama, buni e la baie!

Aş alerga, desigur, dacă nu aş fi cu Ilinca în braţe, dacă lui George nu i-ar fi foame exact în acelaşi moment.  M-as multiplica, dar nu am cum.

Fac tot ce pot şi dăruiesc timpul meu celorlalţi.

(va urma)

 

DISTRIBUIȚI
Articolul precedentVocea ta. Hei, 2017, sper să fii de treabă!
Articolul următorCoafură de Revelion, pas cu pas
Zilele mele se împart la trei copii. Intâiul meu născut este David-Andrei, băiatul cu autism care face din orice nouă achiziţie o nouă victorie. Mijlociul meu George este un copil frumos care pare pe z ice trece tot mai detaşat de noi. Ne punem întrebarea dacă nu a păşit deja în spectrul autist ca şi fratele lui mai mare. Ilinca este mezina noastră veselă, fetiţa care lipsea familiei noastre. Imi place să scriu despre copiii mei, ei mă ajută să fiu un om mai bun, să trec mai uşor peste greutăţi şi să trăiesc fiecare zi cu bucurie, oricât de dificilă ar fi.