Viaţa cu autism. Episodul 25. Nimănui nu o să-i pese mai mult decât ţie!

viata cu autism mama buna

Am o prietenă. Nu e genul cu care să mă văd zilnic. De fapt ne vedem rar de tot. În ultimii doi ani, ne-am văzut o singură dată, cred, la un mic dejun. Am interacţionat de-a lungul anilor faţă în faţă mai mult prin prisma meseriilor noastre. Avem însă în comun copiii noştri speciali.

Primește cele mai utile articole de parenting direct la tine în Inbox

sau
Înscrie-te cu Facebook

Iar ea a schimbat atât de multe nu doar pentru copilul ei, ci pentru atât de mulţi copii cu autism. Ea e o mamă înţeleaptă pentru că ea a fost pentru copilul ei şi mamă şi terapeut în anii când în România publicul abia auzise de autism, specialiştii dădeau din umeri, iar terapeuţi ABA nici nu existau.

Mă întreb uneori cât de frică i-a fost. Să te transformi în terapeut pentru copilul tău, să nu ai altă cale, să nu ştii dacă faci bine ce faci şi dacă ceea ce faci va da rezultate.

Ea este una dintre mamele care au mutat munţii prin credinţă, dragoste şi voinţă.

Şi are darul să apară cu cele mai potrivite sfaturi, exact când am mai multă nevoie de ele. Nu spune multe, dar spune esenţialul. Cum ar fi că George are nevoie de noi, părinţii, aşa cum suntem, şi să nu ne mai torturăm că nu putem fi terapeuţi pentru el.

Măcinată de faptul că nu-i pot oferi o stimulare adecvată, adică terapie unu la unu, am văzut negru în faţa ochilor. Situaţia lui George e oricum dificilă, mai ales că nu mă pot mereu ascunde, mă vede mereu în braţe cu Ilinca. Sigur că şi el are parte de braţele mele. Dar el vede altfel lucrurile.

Şi tocmai când mă întrebam dacă dragostea mea, legănatul mâinilor mele e suficient pentru George în lipsa altei terapii specifice pentru tulburarea de care suferă, prietena mea îmi spune că terapeuţii sunt opţionali, mama nu.

Prietena mea m-a încurajat spunându-mi că oricum eu am fost prima care am văzut că George are probleme şi că tot eu deţin soluţia. “Responsabilitatea e a ta şi nimănui nu o să-i pese vreodată mai mult decât ţie”, mi-a mai zis.

Recomandări



Tot ea mi-a confirmat că ceea ce începusem deja să fac zilnic, adică să profit de orice apropiere fizică de George ca să-l strâng în braţe, să îl gâdil, să râdem împreună ar putea fi soluţia. Să avem rutina noastră emoţională, să încerc asta în loc de stimulare cognitivă, aceasta ar putea fi calea. La stimularea cognitivă, cu toată experienţa pe care o am cu David, nu mă pricep. Nu mai mult decât un părinte obişnuit. Nu eu sunt cea care l-a deblocat pe David. Pentru autismul lui David n-am fost de ajuns.

Dar cu al ei “ai incredere în tine”, mi-a schimbat perspectiva.

Nu mă pricep la terapie ABA, dar eu sunt mama lui George. Aşa este. Eu am simţit că nu e în regulă, încă de când s-a născut Ilinca, iar pe atunci nici cei care se pricepeau nu au văzut ceea ce pentru mine ieşea în evidenţă.

“Va fi greu pentru voi, nu neapărat pentru el” m-a liniştit prietena mea.

Cum mi-a bănuit oare teama  că George ar putea să sufere? La fel mă întrebam şi despre David. Din câte ştiu de la David, nu-şi mai aduce aminte de cea mai neagră perioadă din dezvoltarea lui. Asta nu înseamnă că nu a suferit.

“Copiii vă au pe tine şi pe tatăl lor, iar asta e perfect.”

Aveam nevoie de cineva să spună lucrurile pe care nu aveam curajul să le spun şi să mi le asum. Aveam nevoie de cineva să-mi spună că noi, părinţii, nu suntem de lepădat, cu sau fără terapeuţi. Aveam nevoie de cineva să-mi redea încrederea în mine şi în abilităţile mele de mamă.

(va urma)