Viaţa cu autism. Episodul 26. Imi pare mai senin şi mai vesel

George doarme. Are rutina lui de culcare. Nu inseamnă că adoarme mereu repede. Nu are ore fixe de culcare pentru că uneori David face prea mare agitaţie în jur, iar lui George îi sare somnul. E dificil fără o cameră separată pentru David.

George îşi aşează mai întâi tacticos pernuţa de pluş cu Winnie. E tare veche, a fost a lui David. Deşi George a mai primit una nouă, o pernă galbenă tot de pluş, cu un tigru frumos imprimat pe ea, o preferă pe cea veche. De obicei ia în braţe şi un animal de pluş. Iar dacă îl acopăr şi cu o păturică pufoasă stă cuminte şi adoarme.

Aşa a adormit şi acum de amiază, liniştit, în timp ce David colora.

Incerc să rememorez ultimele zile cu George. Îmi pare mai senin şi mai vesel. Continuăm să ne jucăm împreună, să îl gâdil, el mă apucă de nas, eu fac “hapciu”, el râde. Ii cânt cât de des pot, asta îl stimulează şi pe David să se facă remarcat şi să cânte sau să-şi dorească să petreacă timp cu noi. Mai ales acum în vacanţă când activitatea lui favorită e să se stimuleze vizual, privind în oglinzi, suprafeţe lucioase, să se urce pe birou sau pe masă ca să vadă afară cât mai departe şi să se întrebe de ce dacă e atat de sus, nu vede totuşi Clujul.

George se joacă şi văd că reproduce ce vede, încearcă să potrivească capace la borcane, dopuri la sticle, dar tot vâră în gură tot ce prinde interesant de la scame, la jucării. David face asta şi acum, are o nevoie imperioasă de a ronţăi ce nu poate fi calmată. Periuţa lui de dinţi ar trebui schimbată o dată la două săptămâni, el nu-şi periază dinţii, el muşcă din periuţă. Nu doar din peri ronţăie, ci şi din mânerul învelit în cauciuc.

-George, nu băga în gură! strigă David revoltat.

Bine că pe alţii îi vede, dar el nu se poate stăpâni nicicum, îmi spun. Asta e esenţa autismului la vârsta asta la un copil funcţional: copilul ştie că nu e bine, sănătos, că-şi bagă microbi în gură, că-şi distruge dinţii şi totuşi continuă. Dacă ar fi doar asta, nici nu ar fi rău. Dar sunt cu mult mai multe.

Ziua de ieri m-a pus rău de tot pe gânduri. L-am lăsat pe George să se joace cu sticla de lapte după ce şi-a băut lăpticul. Când m-am întors din bucătărie, sticla era aşezată în pătuţul Ilincăi lângă ea. David mi-a spus că George a pus-o acolo. E adevărat că din când în când, George se înalţă pe vârfuri şi o priveşte scurt pe Ilinca.

Iar aseară, după George a mai băut o sticlă de lapte, tinându-l pe genunchi, lângă pătuţul fetiţei, i-am arătat-o pe Ilinca, am repetat: “bebe, bebe, hai să-i dăm lapte” si m-am prefăcut că o hrănesc pe Ilinca. George a râs. I-am dat sticla. A făcut la fel. A potrivit biberonul în dreptul gurii Ilincăi. Ilinca gângurea şi râdea la noi. Aproape că ţipa de bucurie.

Imi venea să plâng. M-a imitat. L-am lăudat, L-am strâns în braţe. Mi se spune mereu că la vârsta aceasta un copil trebuie să absoarbă informaţia din mediu ca un burete. Dar conversaţiile pe care le am în ultima vreme cu mame pe care le cunosc sau nu, îmi arată că parcă sunt mai mulţi copiii cu o dezvoltare atipică decât tipică. Asta nu înseamnă că sunt marcaţi de vreo patologie, ci pur şi simplu că nu se dezvoltă aşa cum spun manualele de psihologie că ar trebui.

George nu arată cu degetul ce-şi doreşte. Insă când e chemat de tatăl lui, mai întâi râde si fuge cât îl ţin picioruşele, apoi se duce la el, apoi iar fuge şi tot aşa îşi face joc. De-abia aştept să facă la fel şi cu mine.

(va urma)

DISTRIBUIȚI
Zilele mele se împart la trei copii. Intâiul meu născut este David-Andrei, băiatul cu autism care face din orice nouă achiziţie o nouă victorie. Mijlociul meu George este un…

Citește mai multe despre autor

Intră în conversație