Viaţa cu autism. Episodul 28. Vârsta de un an şi jumătate e vârsta critică

Viata cu autism, de Marina Neciu
aratatul cu degetul

E trecut bine de miezul nopţii. În cameră se aude Ilinca, Bebinuţa noastră alintată, care îşi suge zgomotos degetul. Am căştile pe urechi, ascult „Concertul pentru vioară şi orchestră al lui Ceaikovski” şi tot reuşesc să-l aud foindu-se şi  pe David în patul de deasupra.

Parcă nu mai ştie ce să facă, numai să nu adoarmă. Mai devreme aruncasem câte o privire la televizor la un film, dar am renunţat pentru că citea subtitrarea – da, poate face asta impresionant de bine, deşi e abia clasa a doua, nu-i place să citească şi face uneori dezacorduri între subiect si predicat sau între substantiv şi adjectiv – şi îmi era teamă că-l va trezi pe George.

Dar, ca de obicei, el face salturi în dezvoltare, lungi perioade de timp nu-ţi arată nimic şi deodată te întrebi de unde ştie cutare sau cutare lucru.

-Mama, de ce nu m-ai lăsat să mă uit la film? m-a întrebat mult după ce stinsesem televizorul. Îi răspund în doi peri, în şoaptă, dar apăsat, cu teama că s-ar putea trezi cei mici. Mă gândesc îngrijorată că reîncepe şcoala şi va trebui să încercăm din nou cu melatonina. Sper să funcţioneze pe fondul oboselii.  Pentru că nu e doar el obosit şi agitat, ci şi copiii mici se agită din cauza lui. Fac eforturi deosebite să fiu atentă să nu las bebeluşii să se trezească unul pe celălalt. Cu David e mai dificil.

M-am jucat şi astăzi cu George. Iar la un moment dat, piticul a ridicat braţele în sus ca să-l ridic.  Nu şi-a ridicat deloc privirea, ba nici capul nu l-a ridicat înspre mine. Dar eu l-am luat în braţe şi am stat aşa cât a rezistat spatele meu. A venit şi a doua oară, dar de data asta a ridicat căpşorul şi m-a privit în ochi. L-am luat în braţe şi şi-a culcat capul pe umărul meu. Nu-mi amintesc de când nu a mai făcut asta cu mine.

Cred că ne împăcăm, cred că e pe cale să mă ierte pentru Ilinca.

Dar tot nu arată cu degetul. Fac mare caz de asta. Vârsta de un an şi jumătate e vârsta critică. Pointing-ul precede limbajul şi teoria minţii . Deşi în ontogeneză le putem atribui copiilor teoria minţii undeva în jurul vârstei de 4 ani, rădăcinile sunt aici, în arătatul cu degetul. Copilul mic are o intenţie pe care ştie să o împărtăşească şi înţelege că celălalt va pricepe. Asta nu ştie George să facă şi nu ştiu dacă voi izbuti să îl ajut.

Îmi amintesc că, înainte de diagnostic, pentru David eram părinţi-instrument, ne lua mâna şi ne-o conducea înspre obiectul dorit sau făcea cu mâna noastră acţiunea pe care ar fi trebuit să o facă chiar el. Abia după ce a început terapia, la câteva  luni după a început să arate cu degetul ce doreşte. Ce uşurare să înţelegi mare parte din ce-şi doreşte copilul, chiar dacă printr-o modalitate non-verbală.

Aceasta nu este o etapă pe care vreun copil să nu o bifeze mai devreme sau mai târziu. Nu poţi separa pointing-ul de relaţia de ataşament, copilul apelează la persoana de referinţă, la mama, mai întâi ca să se facă înţeles. El trebuie să manifeste la vârsta asta deja o atenţie ţintită ( intenţionată) şi una conjugată (împărtăşită) să aducă obiecte, să le arate adultului.

Relaţia de ataşament între mamă şi copil se stabilieşte de la naştere şi se tot construieşte până la vârsta de 3 ani. Numai în condiţia unui ataşament sigur copilul progresează aşa cum trebuie. Dar ataşamentul e dezorganizat  în tulburările de spectru autist, fiecare componentă implicată în dezvoltare e la fel de importantă. Ce anume îl tulbură pe Goerge e mult mai serios decât ar putea părea, relaţia nesigură de ataşament l-a aruncat într-o etapă de stagnare a dezvoltării neuropsihice.

(va urma)

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa