Viaţa cu autism. Episodul 29. Eşti ajutorul meu!

viața cu autism David si George

Ziua de ieri părea uşoară. Zi de relaxare cu copiii, mi-am zis. Asta până am constatat că orice aş face, George nu adoarme la amiază. Am încercat de toate, de la ieşit afară la aer curat, să fie mai obosit, până la cântat şi legănat.

Primește cele mai utile articole de parenting direct la tine în Inbox

sau
Înscrie-te cu Facebook

Nu ar fi fost prea deranjant, însă era foarte prost dispus. Până m-a lovit gândul că s-ar putea să fie iar erupţia dentară de vină.

Aşa suntem noi, mamele, când copilul este aparent sănătos, dar prost dispus, dăm vina pe dinţi. Dar am găsit într-adevăr colţul unei măseluţe abia erupte pe partea dreaptă jos. Am insistat cu somnul, dar nimic nu-i convenea, ţipa aproape tot timpul.

Şi când mă gândesc că dimineaţă fusese atât de veselă! Mă pregăteam să-l schimb de pijamale, era întins pe spate, când deodată și-a luat pantalonii, și i-a pus pe faţă, apoi şi-a descoperit faţa râzând. A iniţiat singur jocul de-a cucu-bau.

La fel a făcut şi atunci când se plimba prin cameră, se ascundea după halatul meu de baie agăţat într-un cuier. Ne zâmbea atât de frumos.

Am crezut că pe Ilinca tot el o trezeşte, până am realizat că Ilinca are colici. Colici care nu se calmau decât cu plimbat în braţe sau cu oprirea în bucătărie în zgomotul făcut de hota pornită.

N-ar fi fost mare lucru, doar că am fost singurică cu copiii şi cu buni vreo 7 ore ieri. Noroc că buni a avut o zi relativ bună şi a cooperat şi la masă şi când am dus-o la baie.

I-am spus lui David că  trebuie să mă ajute, că altfel nu mă descurc singură, cu doi bebeluşi care au nevoie de atenţie în acelaşi timp.

-Eşti ajutorul meu! i-am zis.

Il cunosc după privire când e mândru de el însuşi; şi acum era.

L-a supravegheat pe George care era deja atât de obosit că aproape se clătina. Avea grijă să nu se accidenteze. Imi raporta din cameră, eu fiind în bucătărie, mâncând pe nemestecate nişte sărmăluţe.

Recomandări



-Acum s-a dus înspre cămară, îmi striga. Nu-i voie cu aia, George, îl apostrofa întâiul meu născut pe George care mârâia a nemulţumire.

I-am mulţumit lui David pentru ajutor. I-a încălzit laptele lui George când eram cu Ilinca în braţe.

-E destul de cald? mă întreba.

-Du-te şi pune-l sub apă rece la chiuvetă, e prea cald. I-am arătat cum să-l încerce pe încheietura mâinii dacă nu e sigur de temperatură.

L-am făcut să se simtă băiat mare şi responsabil.

Pe George l-am schimbat în pijamale pe la 7 seara, dar eram hotărâtă să nu-l las să adoarmă şi să-l mai ţin treaz o oră ca apoi să prindă un somn de noapte numai bun, să nu se mai trezească. Planul n-a funcţionat, până am făcut un sendviş pentru buni, George a adormit. S-a trezit tot morocănos pe la 9. Ilinca nu dormea nici ea. Până la urmă, l-am luat în pat cu mine şi am ascultat muzică, cântecele pentru copii. In timp ce cântam şi eu, mă aplecam peste pătuţul Ilincăi care râdea şi gângurea de încântare. A început să pedaleze de bucurie.

Pe George tot n-am reuşit să-l adorm, l-am luat cu mine în pat cu pernuţa lui preferată. George îşi potrivea frumos pernuţa, se arunca pe ea, stătea 10 secunde, apoi se ridica, îşi lua pernuţa şi fugea la picioarele mele, acolo unde patul mare este lipit de pătuţul lui. Se pare că gratiile pătuţului de lemn sunt pentru el un spaţiu securizant.

După 45 de minute de alergătură prin pat cu pernuţa în mână, timp în care eu aţipisem de cel puţin zece ori, am cedat şi l-am pus în pătuţul lui. Acolo a adormit în sfârşit spre 1 dimineaţa.

Chiar şi David a adormit înaintea lui.

(va urma)

 

DISTRIBUIȚI
Articolul precedentVocea ta. Sunt mici, dar sunt mari
Articolul următorCum comunicăm cu un băiat preadolescent?
Zilele mele se împart la trei copii. Intâiul meu născut este David-Andrei, băiatul cu autism care face din orice nouă achiziţie o nouă victorie. Mijlociul meu George este un copil frumos care pare pe z ice trece tot mai detaşat de noi. Ne punem întrebarea dacă nu a păşit deja în spectrul autist ca şi fratele lui mai mare. Ilinca este mezina noastră veselă, fetiţa care lipsea familiei noastre. Imi place să scriu despre copiii mei, ei mă ajută să fiu un om mai bun, să trec mai uşor peste greutăţi şi să trăiesc fiecare zi cu bucurie, oricât de dificilă ar fi.