Viaţa cu autism. Episodul 30. Nici o tulburare nu-şi ia vacanţă de Crăciun

viața cu autism

-George, unde-i nasul? îl întreb. George îşi vâră fiecare degeţel arătător într-o ureche, râzând, apoi îşi acoperă ochii, dar nasul nu-l arată.

Cam aşa îi arătam în ordine: nasul, urechile şi ochii. Ceva trebuie să fi priceput şi el din tot ce i-am arătat. Dar, de multe ori, nu reuşesc să-l fac să se uite într-o anume direcţie. Cum ar fi să vreau să-i arăt ceva şi să-i indic cu arătatorul direcţia. Atenţia ţintită nu funcţionează mereu. Nu se uită într-acolo, parcă privirea îi alunecă pe lângă. Asta în cazul în care nu se uită la altceva într-o direcţie aleasă de el. De parcă nici nu m-ar fi auzit.

In unele zile, George e cu mine aici. Atunci dispare orice îndoială. In alte zile, George e într-o lume a lui. Una în care sticlele cu apă capată mare importanţă, în care îl strig şi nu vine, în care nu adoarme decât foarte târziu de amiază şi în care e plictisit de orice şi de oricine.  Dar vine la mine în braţe tot mai des, vine cu brațele ridicate şi abia când ajunge lângă mine ridică privirea în sus.

Cel mai bine este când ne jucăm. I-am interzis să meargă să se joace acolo unde e mai rece, adică lângă uşa de la intrare. A înţeles. Mergea şi se lipea de ea, doar ca să-l chem la mine. Iar George, ascultător, venea doar ca să îl iau în braţe. Apoi iar mergea în locul interzis, iar îl chemam să vină de acolo. Iar el venea oriunde eram eu, în cameră sau bucătărie.

Când a luat din maldărul de rufe uscate mănuşile lui şi a încercat să şi le pună în mâini. mi-am dat seama că totuşi e funcţional. Işi recunoaşte mănuşile noi, ştie la ce folosesc.

“Ceea ce David nu ştia”. Asta e mereu ceea ce zicem. Dar mi-e teamă de capcana de a-l considera pe George dezvoltat conform vârstei. Căci nu e. E mai bine, mult mai bine decât era David la vârsta respectivă. Dar mă tem că nu e de ajuns. Mă tem că  mai este mult de lucru. Mă tem că va trebui să ne luptăm mult pentru fiecare achiziţie.

Iar timpul să îl ajutăm este ACUM.

Nici o tulburare, de la autism la cele de ataşament sau hiperactivitate, nu-şi ia vacanţă de Crăciun. Aşa cum nici noi, părinţii, nu ne luăm o pauză de la copiii noştri. Suntem şi rămânem părinţi toată viaţa noastră.

Noi suntem aici pentru David, George şi Ilinca. Fiecare minut din viaţa noastră. Imi place să am copiii lângă mine. Mă răzbun pentru toţi anii în care am muncit atât de mult şi am fost departe de David. Pentru că nu am avut de ales.

Dar acum sunt aici pentru toţi. Trăiesc cea mai frumoasă perioadă din viaţa mea. Nu e nici cea mai lipsită de griji, ba dimpotrivă. E cea mai solicitantă. Nu am fost niciodată mai privată de somn ca acum. Dar niciodată n-am fost mai hotărâtă ca acum să mă bucur de fiecare zi. Chiar dacă uneori zilele par să se repede la indigo. Un singur lucru se schimbă, copiii care cresc.

Iar eu nu am nevoie de mai mult, decât să văd că sunt sănătoşi, că se bucură unul de celălalt şi de noi.

(va urma)

DISTRIBUIȚI
Viata cu autism
Ceea ce pentru alţii pare ieşit din comun, pentru noi este realitatea zilnică. Viaţa cu doi copii cu autism şi încă unul (deocamdată) tipic este dificilă, dar nu lipsită…

Citește mai multe despre autor

Intră în conversație