Viaţa cu autism. Episodul 32. Copiii mei…nu știu dacă vor învăța ceva din lacrimile vărsate de mine

Viața cu autism

Credeam că nu am auzit bine. Eram în baie când soţul o hrănea pe Ilinca Bebinuţa. In patul ei din bucătărie, buni, mama mea, dormea deja. Ilinca, care nu prea avea, de fapt, chef să mănânce, ci să socializeze, gângurea şi ţipa de bucurie.

Primește cele mai utile articole de parenting direct la tine în Inbox

Scrie-ne adresa ta de email

Mi s-a părut că aud vocea mamei mele răspunzându-i:

-Şşşşş, vin acum!

Iar după alte gângureli ale Ilincăi, din nou:

-Stai, stai că vin acum, Marina !

Din străfundurile creierului ei uzat de demenţă, din subconştientul deja demult anihilat de uitare, vin amintiri de care nu e conştientă în stare de veghe. Prin somn, eu mai sunt încă Marina, fata ei, la vârsta bebeluşiei.

Trebuie să mă fi iubit. Măcar atunci când eram ca Ilinca. Mi-a sacrificat copilăria, alegând să rămână alături de tatăl meu, un alcoolic incapabil să-şi arate afecţiunea. Dar trebuie să mă fi iubit întrucâtva.

Şi n-a ştiut atât de multe lucruri. N-a ştiut să mă apere de lume. N-a ştiut să mă înveţe să mă feresc de oameni falşi şi să-mi fie înger păzitor. N-a ştiut să mă înveţe să am încredere în mine. A contat mai mult “ce zice lumea” decât fericirea propriilor copii. N-a contat nici a ei până la urmă. Ajunsă adult, m-ar fi ţinut lângă ea ca să ia ea deciziile mele. Prea târziu însă.

Mă uit la copiii mei. Ştiu eu să-i apăr oare?

Mă gândesc la David pentru care simplu fapt că paginile culegerii de matematică nu stau cum vrea el, îl enervează atât de tare că se ceartă cu cartea. Ca să-l învăţ să-şi gestioneze frustările zilnice, mă străduiesc să-l feresc de mari dezamăgiri cel puţin deocamdată.

Nu, nu poţi să-i promiţi marea cu sarea şi apoi să te faci că plouă! Lumea lui nu funcţionează aşa. Iar eu sunt mama lui şi sunt aici ca să nu te las să-i faci asta o dată, de două ori, de nouă ori. Oricine ai fi, pentru liniştea lui sunt în stare să întorc lumea cu susul în jos!

Da, lumea e plină de dezamăgiri, iar copiii mei vor învăţa asta. Dar îi voi proteja cât voi putea. Voi încerca să sădesc în ei ceea ce cred că eu am dobândit; puterea de a spune: ”ba mai pot!”. Cu asta vor putea merge mai departe şi supravieţui necazurilor.

Mă bucur că David îşi preţuieşte prietenii. Se bucură când primeşte un cadou, nu pentru cadoul în sine, ci pentru că a fost oferit de cineva drag nouă şi lui. David prinde rădăcini. Iar eu va trebui să-i vorbesc mai  mult despre prietenie şi despre ce înseamnă să fii loial cuiva, să-l preţuieşti şi mai ales să-l respecţi.

Şi totuşi… Nu ştiu dacă ai mei copii vor putea învăţa ceva din lacrimile vărsate de mine. Cred că va trebui ca ei să-şi verse propriile lacrimi ca să ştie ce înseamnă să fii om, să te simţi uneori dezamăgit , iubit sau trădat.

Dar le voi citi “Dust if you must” – „Şterge praful dacă trebuie” de Rose Milligan, sperând să înţeleagă ce contează în viaţa asta.

Şterge praful, dacă trebuie,

dar oare n-ar fi mai bine

Să pictezi un tablou sau să scrii o scrisoare,

Să coci o prăjitură sau sa plantezi o sămânţă,

Cântărind diferenţa între a vrea si a avea nevoie?

 

Recomandări



Şterge praful, dacă trebuie, dar vezi că nu prea e timp,

Când sunt râuri în care să înoţi şi munţi pe care să te caţeri,

Muzică de ascultat şi cărţi de citit,

Prieteni de iubit şi viaţă de trăit.

 

Şterge praful, dacă trebuie, dar lumea e acolo afară,

Cu soarele în ochii tăi, cu vântul prin părul tău,

O fulguială de zăpadă, o răpăială de ploaie.

Această zi nu se va mai întoarce niciodată.

 

Şterge praful, dacă trebuie, dar ţine bine minte

Bătrâneţea va veni şi ea nu e întotdeauna blândă.

Iar când va fi să te duci (şi va trebui să te duci odată şi odată),

Tu, chiar tu însuţi, vei lasa în urma ta mult praf.”

(va urma)