Viaţa cu autism. Episodul 33. Şi ce dacă are autism?

Viața cu autism, George

-Şi ce dacă are autism? mă întrebă David mirat. El se amestecă mereu în discuţii de adulţi. Intr-un spaţiu atât de mic nu ai unde să porţi conversaţii fără ca măcar frânturi din ele să nu-i ajungă la urechi.

Primește cele mai utile articole de parenting direct la tine în Inbox

Scrie-ne adresa ta de email

Am râs printre dinţi şi i-am spus că, dacă nu mă înşel, şi George are autism. Va vedea cât de dificil va fi. A clipit mirat. Mă bucur că pentru el nu a fost chinul de pe lume, deşi sunt sigură că a suferit enorm, că a avut frici pe care copiii voştri nu le au. Are încă multe şi, probabil depăşindu-le, chiar şi amintirea lor se va estompa.

Mă bucur că reuşeşte să adoarmă acum la ore ceva mai decente fără nici un fel de medicaţie. Aseară a adormit la 22:30. Un record pentru el. Incerc să nu-l stresez prea mult, să-i fac pe plac cu un desen animat, să-i laud fiecare succes, să-i spun că e băiat harnic şi deştept.

Aşa şi e până la urmă. E cel mai viu exemplu de voinţă pe care care îl cunosc.

Dar eu sunt convinsă că George e autist. A trecut mai bine de o lună jumate de când a fost văzut de specialist şi nu face contact vizual, ba, dimpotrivă, e tot mai slab. Are tendinţa să  ne folosească ca pe instrumente, devine mai frustrat pentru că nu-şi poate comunica nevoile. Nu mai face “tai-tai”. Nu-l pot învăţa să arate lucruri cu degetul arătător, nu-l pot învăţa să dea pupic. Îl strig şi, în puţinele cazuri în care vine, nu face contact vizual, îţi evită privirea efectiv. Chiar dacă te pui în faţa lui. Sunt îngrozită. David avea contact vizual, chiar dacă nu era perfect, era susţinut.

Mi-e foarte greu să cred că George a dezvoltat o tulburare de ataşament atât de severă. De fapt, tulburările de ataşament sunt cu toatele severe din câte am citit. În literatura de specialitate se vorbeşte despre posibilitatea confuziei între tulburarea de ataşament şi tulburarea de spectru autist. Tulburările de ataşament apar însă la copiii neglijaţi, la cei instituţionalizaţi sau în familiile extrem de numeroase. Nu e cazul nostru.

Pentru că, dacă eu nu am putut să-l iau în brate spre finalul sarcinii cu Ilinca şi imediat după cezariana cu ea, a putut tatăl lui să o facă. Iar eu, cu excepţia spitalizării, nu am fost plecată nicăieri. Cât timp am fost în spital, soţul a fost cu el la medicul de familie pentru bilanţul de 15 luni, medicul l-a strigat şi George a răspuns, s-a întors şi a privit-o. Nu din prima, dar a făcut-o. Acum poţi să strigi mult şi bine. În nouă cazuri din zece nu se întoarce.

Recomandări



Oricât aş încerca să am încredere în ce a spus medicul neoropsihiatru acum aproape două luni, eu sunt mama lui George şi văd specificităţile autismului din ce în ce mai profunde la el. Doar cresc deja un copil în spectru. Nu e ca şi cum aş vedea asta prima dată.

Căci degeaba îmi aduce spontan obiecte dacă nu mă priveşte sau nu-mi aduce lucruri la cerere, nu pare să priceapă comenzi simple: “dă-mi cana!”, “dă-mi cercul!”.

George a lucrat cam 4 sau 5 ore unu la unu. Nu mai ştiu exact. Sunt în ceaţă. Asta numărând din noiembrie până acum. Toată perioada asta a fost oribilă din punctul ăsta de vedere. Copilul meu nu a contat decât pentru noi. Am greşit. Am visat la cai verzi pe pereţi şi mi-au fost înşelate crunt aşteptările.

La Grădiniţa Malteză l-am dus prea puţin, pentru că ni se părea că-l obosesc atâţia stimuli în condiţiile în care ora de somn de după-amiază îl prinde cam pe drum. Apoi a urmat vacanţa.

Sunt încântată de faptul că va merge din nou la Grădiniţa Malteză. Se va obişnui cu stimulii. Trebuie să se obişnuiască, este singura noastră opţiune, dar cred că e şi cea mai bună. Aşa cum a fost şi pentru David. Iar, dacă se va obişnui, va merge şi mai mult.

Astăzi am vrut să văd cum imită George. Căci de privit, greu m-a privit. A trebuit să-i atrag atenţia. Am niste castroane de plastic de marimi diferite. Am luat unul si mi l-am pus pe cap pe post de pălărie. George a văzut, m-a privit şi a râs. I-am pus lui castronul. L-a dat jos şi mi l-a pus iar mie. Am încercat apoi să-l fac să-şi pună castronul singur pe cap. Mi-am pus mie un castron şi i-am dat lui altul. Nu a vrut să şi-l pună pe cap ca şi cum nu e conştient complet de sine; că el e diferit de mine, că are un căpşor al lui pe care poate pune un castron. Imi amintesc că vara asta îşi punea pe cap cu mai mult sau mai puţin succes o cască a lui Bob Constructorul, acum nu-şi mai pune lui nimic. Ne pune nouă. Nu e ceea ce aşteptam.

(va urma)