Viaţa cu autism. Episodul 35. Cu ce inimă trăiesc eu până atunci?

Viata cu autism

Când George merge la Grădiniţa Specială Malteză, am aceleaşi trăiri pe care le aveam când mergea şi David. Mai ales la început, când nu ştiam pe ce drum avea să o apuce întâiul meu născut. Cu David era oarecum mai uşor, pentru că mergeam la serviciu şi cea mai mare parte a zilei reuşeam să-mi alung gândurile triste.

Primește cele mai utile articole de parenting direct la tine în Inbox

sau
Înscrie-te cu Facebook

Dar acum eu rămân acasă cu David şi cu Ilinca şi nu mă gândesc decât la George.

-George! strigă David.

-David de ce îl strigi ? Ştii că e plecat! îi zic nedumerită

-Da, ştiu, îl strig pentru că mi-e dor de el.

Ce plin de contradicţii e David! Când fratele lui e aici, nu prea se joacă cu el. Dar să fie aici, să fie cu el! Să nu plece undeva fără el!

După prima din cele două zile pe săptămână în care merge la grădiniţă am aflat că a fost destul de circumspect şi că n-ar fi vrut să rămână. Că i-a cam fost teamă de lume străină. Cam aşa ar trebui să fie. Totuşi, jucăriile au fost mai atractive şi mai convingătoare decât teama.

La fel ca şi în cazul lui David, copilul este lăsat să exploreze spaţiul, să se joace în primele zile. I se oferă jocuri şi jucării, dar nu i se impune nimic. In felul acesta spaţiul devine securizant. Este locul unde ei merg să se distreze şi să se joace.

I s-a oferit un joc motric. Fetele au aruncat o minge într-un tunel. Mingea a ajuns până la jumătatea lui. George a intrat de-a buşilea, a luat mingea dar s-a grabit să se ridice prea repede şi s-a blocat. Cu mingea în mână s-a dus la persoana care aruncase mingea în tunel prima dată şi i-a întins-o. Apoi s-a dus din nou în tunel după minge, dar de data asta a luat-o el şi a aruncat-o mai departe în afara lui, apoi a avut răbdare să parcurgă tunelul şi să iasă singur afară. Surprinzător, a reuşit să ducă jocul la capăt din a doua încercare.

Ii place foarte mult lego şi să contruiască, are joc frumos din câte am înţeles.

Recomandări



Lalalizează mult. Mă bucur că ceea ce eu consideram că sunt doar sunete, fără legătură cu fenomenul lalalizării constituie totuşi o formă de pre-limbaj.

“Nimeni în lumea asta nu ţi-ar putea spune acum cu certitudine că este autism” îmi spunea Mirela. Şi îmi mai spunea că trebuie să mă liniştesc. Ştiu, dar cum?

După experienţa cu David, văzând evoluţia atât de atipică a lui George, cu semne de spectru autist, cum să fac să mă liniştesc?

Încerc să fac ce fac mereu, să am grijă de ai mei, să mă bucur că le gătesc mereu ceva bun, să mă bucur că David face faţă la şcoală. Să simt că merită orice efort din lumea asta pentru ei! Să ma bucur că sunt ai mei!

Fac teme cu David, încerc să mă joc cât pot de mult cu George şi îmi dau seama brusc că o neglijez pe Ilinca. Are aproape 4 luni şi simt că nu interacţionez suficient cu ea.

Aşa că acum e asistenta mea la scris. Scriu cu Ilinca alături. Marţi pe 24 ianuarie, face 4 luni, aşă că o aşez tot mai des într-o scoică. E în pat lângă mine şi vorbim şi râdem amândouă.

Ne pregătim de diversificare.  David a fost diversificat la 6 luni, la George până şi asta am făcut diferit. L-am diversificat la 4 luni. Aşa voi face şi cu Ilinca.

De fiecare dată când o văd râzând, sorbindu-mă din priviri, mă întreb dacă peste un an va păţi şi ea ca şi George. Dacă va fi şi ea, cel puţin atipică ? Cu ce inimă trăiesc eu până atunci?

Aş vrea să opresc timpul.

(va urma)