Viaţa cu autism. Episodul 45. Hoţii care ne fură

-De ce luminează oamenii ăia cu telefoanele, mamă? m-a întrebat David mirat, văzând marea de luminiţe. David se uita la televizor exact în momentul în care oamenii şi-au aprins lanternele telefoanelor mobile în Piața Victoriei.

-Ca să arate că nu mai acceptăm să trăim în întuneric, i-am explicat cu vocea înecată de emoţie.

-Dar de ce mama? Cum?

-Ca să nu mai fure ăştia! Chiar dacă îi dau lui buni nişte bani la pensie, îi rezum cu năduf protestul.

-Cine să fure? Hoţii care ne conduc? m-a întrebat inocent.

Cred că asta e clasa politică pentru David. “Hoţii care ne conduc” explică pentru el tot: de ce sălile de sport au sistemul de încălzire defect, de ce şcolile noastre nu arată ca în alte ţări, de ce unele şcoli renovate sunt, de fapt, în pericol de prăbuşire şi trebuie demolate.

Nu îmi place ţara în care trăiesc. Nu înseamnă că nu o iubesc, ci că mă omoară cu zile. Nu, nu e normal! Tot ce ni s-a întâmplat în ţara asta alături de David ne-a îmbătrânit cu zile.

Şi ce-i dacă mi-am recuperat copilul şi am reuşit să-l integrez în şcoala de masă?

Nu e meritul statului român, el a înţeles să nu-mi deconteze terapia comportamentală şi să mă pună să plătesc şi vitaminele. Succesul lui David e meritul oamenilor peste care am dat şi care au înţeles că locul lui e printre copii tipici. A fost norocul lui şi al nostru.

Nu e normal atâta timp cât în ţara continuă să existe cazuri ca cel de la Botoşani, ca acela de la Cluj, ca cel de la Piteşti. Nu va fi niciodată bine atâta timp cât cei mai vulnerabili mor cu zile în instituţii, maltrataţi şi abuzaţi de angajaţi ai statului român.

Pentru mine nu s-a schimbat nimic. Dacă George se va dovedi autist, voi urca aceeaşi Golgotă, iar statul român va fi la fel de indiferent. Chiar dacă eu prin eforturile mele voi da ţării un viitor cetăţean plătitor de taxe.

Nu mă interesează că s-a eliminat taxa de mediu la înmatricularea maşinilor. Nu mă interesează că paşapoartele costă mai puţin. Nu mă interesează că mama va mai primi un bănuţ la pensie.

Am făcut praf şi pulbere o maşină timp de aproape trei ani între Gilau şi Cluj pentru recuperarea lui David. E posibil să mai distrugem încă una pentru George.

Eu tot va trebui să fac eforturi financiare imense pentru că se va fura în continuare şi nu vor fi bani la buget pentru nevoile celor bolnavi. Iar pentru mama mea, va trebui să continui să plătesc pe cineva ca să mă ajute cu îngrijirea ei şi între timp să o pun pe o listă de aşteptare undeva, la o instituţie de preferinţă privată, că să nu mi-o omoare atâta  timp cât va avea zile, oricât de rele ar fi ele. Costurile lunare ale unui azil privat vor  depăşi pensile ei de bătrâneţe şi de handicap cumulate. Iar pentru George trebuie să caut o creşă, privată bineînteles. Cele mai aproapiate sunt cam la 10 km la Floreşti.

Va trebui să plătesc pentru toate serviciile de care am nevoie; că sunt pentru copii cu nevoi speciale sau copii tipici. Trăim la ţară. Pesemne suntem cetăţeni de mâna a doua.

(va urma)

Intră în conversație