Viaţa cu autism. Episodul 46. Îmi vine să-mi acopăr ochii și urechile când văd copii de vârsta lui George

Viata cu autism, de Marina Neciu

E seară.  George a dormit astăzi de amiază tare târziu. Programul lui de somn e total anapoda. Când merge la grădiniţă, doarme foarte puţin pe drum. Uneori nu mai adoarme deloc acasă după ce se întoarce sau adoarme târziu şi somnul de noapte se dă peste cap. Acum l-am pus în pat cu mine. Scriu cu laptop-ul în pat de obicei, nu am un loc fix pentru el pentru că nu mai am nici un loc liber. Adică un loc de unde să nu poată fi accesat de copii.

George stă lângă mine şi priveşte ecranul. Parcă ar înţelege ceea ce scriu  atât de cuminte e. Din când în când foloseşte comanda “scroll” a mouse-ului şi nu mai văd ce scriu. Voi corecta la final toate greşelile.

Cred că David doarme deja. Este una din rarele seri când a adormit mai repede în vacanţă pentru că a dormit doar şapte ore azi-noapte. Iar astăzi l-am dus la Cluj cu autobuzul şi am umblat şi mult pe jos.

George tot nu vrea să doarmă. Ştiu că dacă închid laptop-ul va începe iar să-şi potrivească perna de o sută de ori şi să se plimbe prin pat pe lângă mine tot de atâtea ori. Mai şi cade câteodată peste mine şi ne lovim cap în cap. Pe el nu îl doare. Pe mine da.

De fiecare dată când îmi spun că de fapt George nu e deloc rău, îmi aduc aminte că foarte rar se uită la mine. Nu doar că mă îngrijorează, dar mă întristează profund. Care mamă nu ar fi supărată? Să ai un copil drăgălaş care să te ignore, să nu se uite la tine… E un sentiment groaznic.

Mi-e greu să văd copii tipici de vârsta lui George. Imi vine să-mi acopăr ochii când îi văd arătând cu degetul şi să-mi astup urechile când îi aud vorbind. Orice ar fi, George are o dezvoltare atipică. Iar mie mi-e frică să privesc realitatea. Dacă nu ies, dacă stau aici, ascunsă în intimitatea căminului meu, nu trebuie să o înfrunt. Deşi recunosc, George e altfel, eu nu vreau să văd prăpastia dintre el şi ceilalţi copii de aceeaşi vârstă.

Aşa a fost şi cu David. Mă sfâşia realitatea asta, a diferenţei uriaşe dintre el şi alţi copii de vârsta lui şi întrebarea asta:”îi va ajunge vreodată din urmă?”

I-a ajuns. Dar oare George va fi bine? El îi va ajunge pe cei ca el din urmă? Astăzi nu mai am resursele nici materiale şi nici sufleteşti de acum 6 ani. Astăzi sunt epuizată de marea bătălie pe care am dat-o pentru David. Şi mi se pare atât de nedrept, atât de nedrept, că poate, George e ca şi David şi că timpul nu face decât să-l îndepărteze de noi.

Uneori am aceeaşi senzaţie pe care o aveam alături de David când şi el avea vârsta asta. Că nu mai durează mult şi va arăta ce poate. Că nu mai e mult şi va vorbi. Că nu mai e mult şi scapăm de scutece. Iar eu nici nu mi-am pus atunci problema că David e în lumea lui şi că nu mă înţelege de fapt. Iar acum vă spun că nu-mi dau seama dacă George nu înţelege ce vorbim sau înţelege şi nu vrea.

Autismul, asa cum l-am trăit cu David, înseamnă o ridicare a sinelui la valoare absolută şi ignorarea a tot ce vine din exterior. E greu să faci o persoană cu autism să colaboreze la orice vârstă. Contează satisfacerea ego-ului şi nu ceea ce îi cer ceilalţi. Primează voinţa lor mai presus de binele lor personal. Doar pentru că pot face asta. Îi face să se simtă puternici şi în control asupra situaţiei.

Oare asta simte şi George?

(va urma)

 

 

 

 

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa