Viaţa cu autism. Episodul 59. Nu am făcut copii ca să poarte unul povara celuilalt

Ultimele două zile au fost la fel. L-am hăituit pe Goerge prin casă . Stimulările au crescut, avea câteva, dar acum se stimulează vizual foarte tare, repetat, flutură mânuţele, se strâmbă la lumină.

Tropăie cu săndăluţele prin casă, învârte tot ce e cerc sau disc în exces aşa că am optat pentru alte jucării. Dar sunt bune şi literele cu magnet si cuburile. Şi pe acelea le roteşte.

Are idei destul de complexe, de pildă ieri se stimula învârtindu-ze în jurul unui disc mic  aşezat pe podea. El se rotea în jurul lui cu capul într-o parte. Am încercat şi eu să văd ce senzaţie îmi dă. Concluzia este că e face să ameţeşti mai repede şi mai intens decât simplul învârtit în jurul propriei axe.

Uneori nu prinzi de veste, flutură din mâini şi nu apuci să-l opreşti sau să-i distragi atenţia oferindu-i altceva. Eu toc zarzavaturile  pentru ciorba şi cu un ochi sunt la George.

Imi pare rău pentru David că va trebui să treacă prin asta. Va trăi ceea ce noi am trăit o dată cu el. Nu  e corect pentru David şi nu e drept deloc ce ni se întâmplă. David ar merita o viaţă mai senină, nu una plină de griji. Ar trebui să audă doar încurajări, nu discuţii despre cum vom merge mai departe şi cum vom face ca să reuşim să îl salvăm şi pe fratele lui.

Lui David îi e foarte greu să înţeleagă grijile noastre, de ce suntem atât de îngrijoraţi pentru George, de ce problemele de genul acesta zduduie o familie din temelii.

-Dacă nu va fi ca tine, dacă nu se va descurca în viaţa de adult? Ce faci cu George? l-am întrebat.

-O să-l duc cu maşina la terapie, apoi vin acasă, pe urmă iar mă duc după el, a răspuns David fără să clipească.

Cred că George e pe mâini bune. Cred că am reuşit să-l educ îndeajuns de bine pe David ca să ştie că avem grijă de ai noştri. Nu, nu am făcut copii ca să poarte unul povara celuilalt, e de ajuns să se iubească ca să facă simplu şi natural alegerea. Avem grijă unii de ceilalţi pentru că suntem o familie. Nu suntem perfecţi, facem ce putem.

Insă răspunsul lui îmi arată şi cât este de prezent şi faptul că vede în tatăl lui un model de urmat. Pe el îl vede ducându-l pe George la Cluj, îşi aminteşte că pe el tot tata l-a dus ani de zile la Cluj.

David creşte. David se maturizează. Mi-aş fi dorit ca de acum să se gândească doar la propriul lui viitor. Dar prezentul şi viitorul lui va fi marcat şi de lupta recuperării lui George.

Jocul cu George îmi cere un efort imens. Iti pui toată fiinţa la lucru încercând să găseşti jucării sau activităţi din care să înveţe. Oare de câte ori va trebui să mai repet :” ham- ham” sau “oac-oac”? De câte ori voi aborda jocuri în care să-i câştig privirea şi atenţia? De câte ori îl voi prompta să bată din palme sau să ducă la gură linguriţa? De câte ori va părea tot indiferent la laudă?

Mult mai mult decât restul părinţilor.

A creşte astfel de copii solicită la maximum. Cum să fac să nu neglijez pe nimeni? Cum să fac să merg înainte? Spuneti-mi că este cineva cu exact aceleaşi probleme ca mine care are reţeta speranţei….

(va urma)

Intră în conversație