Viaţa cu autism. Episodul 64. Oamenii de lângă noi

– Dar X de ce nu mai vine pe la noi? ne-a întrebat David.

Mă aşteptam la întrebarea asta. Mă miram că nu m-a întrebat mai devreme. Cu X, o prietenă (acum fostă) de-a noastră, nu ne vedeam foarte des în ultimii ani, deşi noi am încercat mereu să facem asta. Cumva, ea avea mereu altceva de făcut. Au mai fost multe alte probleme şi promisiuni încălcate. Am rupt relaţia definitiv, deşi erau unul dintre oamenii pe care i-am iubit cel mai mult.

– Iar David voia să ştie. Nici nu mă gândisem ce să îi spun. M-a salvat tatăl lui, râzând:

-Ştii, X face curăţenie, încă dinainte de Crăciun şi nu a mai terminat.

-Nici nu cred că va termina în următorii câtiva ani, am completat eu. Sigur, i-am explicat ironia şi l-am întrebat:

-Mai ţii minte, când am povestit noi despre oameni, că ei sunt importanţi şi nu lucrurile, nu obiectele, nu banii?

-Da, pentru că oamenii suferă, mi-a confirmat David.

-Da, oamenii suferă când îi neglijezi, când îi minţi. Avem puţini prieteni, iar ei merită preţuiţi.

Nu ştiu dacă îl afectează. E legat de X prin fire invizibile, nu doar pentru că au muncit mult împreună, ci şi pentru că sunt la fel în multe privinţe.

David pare extrovertit, dar vorbeşte greu despre ce simte. Cei mai mulţi copii aşa sunt la vârsta aceasta. Iar eu vreau să învete că nu e în regulă să te joci cu sentimentele oamenilor, că nu este bine să-ţi încalci promisiunile, că minciuna are de cele mai multe ori urmări foarte grave care îi afectează pe cei din jur. Nu mai am obraz de întors. Nu ştiu cum să explic altfel ceea ce o prietenă mi-a spus recent, că nu înţelege cum eu şi alţi oameni din jurul ei pot să pună punct unor relaţii îndelungate. Cum pot eu şi ea nu poate?

Asta e, nu mai pot să întorc obrazul, mai ales când l-am întors deja o dată sau de mai multe ori.

Am descoperit în acelaşi timp o grămadă de oameni care ne sunt alături şi care au apărut de niciunde; oameni cu care am lucrat, oameni care ne cunosc aventurile din toţi aceşti ani şi care cu siguranţă ne apreciază. Iar acum s-au ivit din umbră să ne ajute.

“Nici nu ştiu cum să le mulţumim atâtor oameni”, mi-a zis soţul meu. Are dreptate, cum răsplăteşti ajutorul oferit copiilor mei, investiţia în educaţia copiilor mei?

Numai crescându-i oameni mari, putem să o facem. Numai vorbind despre lucrurile care ni se întâmplă, numai păstrându-ne în continuare speranţa şi muncind din greu alături de copii putem să o facem.

(va urma)

Dacă ți s-a părut util acest articol, dă LIKE paginii noastre de Facebook, unde găsești și alte articole cel puțin la fel de interesante.

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație