Viaţa cu autism. Episodul 70. Paştele în familie

Tata mergea după Paşti. Asta ştiam când eram copil.

Ca şi cum n-ar fi mers la Slujba de Înviere, ci s-ar fi dus strict să aducă pâinea cu vin sfinţit, Paştile, cum le spuneam. Mergea de dimineaţă, deci cu siguranţă rămânea la slujbă. Iar apoi aducea Paştile ca să putem mânca înainte de micul dejun.

Mai apoi, tata se ducea la Ţuru de unde nu se ştia când avea să se întoarcă. Ţuru este un joc străvechi asemănător cu oina care se joacă de când există cartierul Moşnei unde am locuit noi, în Mediaş. Nu se ştie cine a adus jocul în Mediaş, dar cert este că se joacă de vreo 160 de ani pe aceeaşi străduţă în pantă, la intersecţia cu strada Stejarului, după Slujba din ziua de Paşte. Când aud cuvântul „ţuru”, văd zile însorite şi oameni îmbrăcaţi de sărbătoare. Nu am fost de multe ori la Ţuru, eu şi mama rămâneam acasă, nu ştiu de ce.

Mi-e dor de masa din dimineaţa de Paşte, parcă simt şi acum gustul drobului de miel făcut de mama, alături de care aveam mereu o salată cu castraveţi şi ceapă verde.

De prânz nu mi-e dor, atunci mâncam mereu singure, tata nu se mai întorcea de la Ţuru. Jocul se terminase demult , dar tata tot nu venea. Era la bufetul de la capătul străzii. Niciodată nu era treaz de sărbători. Scandalurile erau mai dese şi mai intense atunci. Inainte de sărbători făcea mama atmosfera de nesuportat pentru că nu mai  rezista la tot ritualul românesc de curăţenie şi de întoarcere pe dos a casei.

Iar apoi urmau invariabil de Sărbători desele vizite ale tatei pe la rudele lui care se terminau tot cu scandal pentru că se îmbăta şi se certa cu toată lumea. De aceea nu venea nimeni la noi. Din cauza lui probabil sau mai ales a lui.

Sărbătorile pe care le trăim azi alături de copiii noştri sunt foarte diferite. Tatăl copiilor mei nu pleacă niciodată de lângă noi şi nu se lasă niciodată aşteptat. Tatăl copiilor mei este aşa cum mi-aş fi dorit să fie tatăl meu. Facem lucrurile altfel decât părinţii noştri. Copiii noştri se bucură de o familie şi o atmosferă relativ echilibrată.

David nu a fost încă la Slujba de Inviere, mă tem că i-ar da grav somnul peste cap şi i-ar trebui multă vreme să îşi revină. Oricum, se pare că insomniile revin după o regularitate doar de ele ştiută.

Sădesc în copiii mei viitorul prin mesele pe care le luăm împreună, prin Sărbătorile şi tradiţiile pe care alegem să le respectăm. Vopsim ouăle roşii împreună, aranjez masa în zi de sărbătoare alături de David şi visez că într-o zi va face acelaşi lucru cu copiii lui.

In timp ce fac toate astea mă gândesc la rădăcinile mele, mă gândesc la tot ceea ce mie nu mi s-a oferit, la liniştea pe care ar fi trebuit să o simt de Sarbători în copilărie şi nu am simţit-o. Am simţit doar frică, groaza de a fi altfel, cu o familie în care nimic nu se făcea fără ceartă.

Mă bucur de copiii mei şi de copilăria lor încercând să o îngrop pe a mea.

(va urma)

Intră în conversație