Viaţa cu autism. Episodul 75. Uneori simt că nu e loc pentru toţi

viata cu autism

David este iarăşi bolnav. Nu a fost niciodată dificil la boală, în ciuda tulburării de care suferă. A fost norocul nostru mare că până după 3 ani nu a răcit nici măcar o dată. Iar când a făcut-o, a tuşit.  Zile şi nopţi de tuse seacă.  Bronşite virale. Numai tati le-a găsit leacul cu inhalaţii cu ceai de muşetel şi mentă. La fel de bună este ridichea neagră cu miere din care iese un sirop greţos, dar tare eficient în tusea seacă.

Până pe la vreo 6 ani ne-am confruntat cu crizele astea paroxistice de tuse. Nu aveam aparat de aerosoli. Dacă ni s-ar fi recomandat, am fi cumpărat unul. Am luat unul abia cu bronşiolitele lui George.

Iar acum l-am testat pe David pe care l-a lovit o viroză la vreo săptămână după ce îşi revenise din altă răceală. Am ştiut că aceasta va fi deosebită. Aşa a fost. A fost deosebit de zgomotoasă. A tuşit vreo două zile.

Da, copiii mei se îmbolnăvesc în week-end. Mereu e aşa. De aceea avem rezervă strategică de antitermice, probiotice, antivomitive, săruri de rehidratare, fiole pentru aerosoli, picaturi oftalmice, auriculare  etc.

A făcut bronşită. M-am dus cu el la duminică dimineaţa la Clinica de Pediatrie 2 în Cluj-Napoca. Mereu mergem acolo. Se zice că e mai puţin aglomerată. Medicii sunt drăguţi şi mereu se miră de David. “Nu pare autist” venind din partea unui medic este un compliment.

Ca de fiecare dată, David este cooperant. Inghite orice sirop, pastilă, face tot ce trebuie ca să se facă bine. De data asta stă acasă şi nu merge la şcoală. Şi ne chinuim cu exerciţiile cu paranteze rotunde şi cu ordinea operaţiilor. Sunt dificile. Nu-mi amintesc exact , dar spre finalul anilor  ‘80 când am fost eu în clasele primare, parcă se făceau în clasa a treia.

Nu cred că generaţia actuală este mai inteligentă decât a noastră, a părinţilor tineri şi foarte tineri. Ba dimpotrivă, numărul copiilor cu dificultăţi de învăţare este din ce în ce mai mare. Iar învăţătorii de sprijin nu sunt suficienţi. In mod normal, copiii cu nevoi speciale trebuie să beneficieze de ajutorul cadrului didactic de sprijin.

Să nu confundaţi acest cadru didactic cu însoţitorul de care au nevoie copiii cu dizabilităţi la oră. Ar fi ideal ca fiecare copil cu nevoi speciale să aibă un astfel de cadru didactic la dispoziţie, dar nu este aşa. In România, nu cred că va fi vreodată mai bine decât este acum pentru copii cu autism sau cu alte dizabilităţi.

Succesul unui copil ca David ce reuşeşte să se integreze cu succes în şcoala de masă ţine de şansa de a da peste cadrele didactice potrivite.

Căci performanţa şcolilor în România, nu se măsoară după capacitatea de a integra copii speciali, ci după capacitatea de produce performeri la olimpiade şcolare. Să ne laudăm că avem cei mai deştepţi copii, care au avut un start bun, care sunt maşini de învăţat ce nu cunosc decât succesul. Contează mai puţin spre deloc copiii speciali care muncesc de mici ca să ajungă şi ei să facă cele mai fireşti lucruri din lume.

Se spune că este loc sub soare pentru toată lumea. Uneori simt că nu e loc pentru toţi; că a fi diferit în orice mod în România aduce după sine ură şi discriminare. Mărturisesc că nu asta este ţara în care vreau să trăiască copiii mei.

(va urma)

Intră în conversație