Viaţa cu autism. Episodul 77. La spital

viata cu autism

S-a întâmplat. De ce îmi era frică nu am scăpat. Spitalul era groaza mea. Să nu se îmbolnăvească vreun copil atât de grav încât să ajungem acolo. Dar am ajuns cu George cu o enterocolită bacteriană gravă ( atenţie unde luaţi masa!).

Am accesat toate serviciile; Ambulanţa care a venit cât s-a putut de repede , adică în 20 de minute de la Cluj-Napoca la Gilău; Unitatea de Primiri Urgenţe Copii şi la final, cel mai detestat spital, cred eu, Spitalul De Boli Infecţioase. De aici toată lumea crede că intră cu o boală şi iese cu alta.

A fost una din cele mai grele nopţi din viaţa mea cea în care am plecat spre spital cu ambulanţa. George era foarte deshidratat. La UPU a fost mare chin cu punerea branulei pentru hidratare, şi l-au înţepat de cinci ori ca să reuşească. Deshidratarea, bat-o vina. Altfel oamenii, foarte cum trebuie, ştiu să vorbească cu părinţii, ştiu să explice, ştiu să se poarte.

Cât a urlat George nu pot să vă spun că mă doare sufletul. Aş fi dat orice să nu se fi ajuns aici.

Atât de bolnav şi speriat era că imediat cum i-au pus perfuzia a şi adormit. Le-a luat foarte puţin timp ca să ne aducă şi rezultatul analizelor de sânge, deja ştiau că e vorba de o bacterie şi ne-au trimis tot cu o ambulanţă spre Spitalul de Boli Infecţioase.

Acolo a urmat alt consult şi repartizarea spre salon. Fusesem la Infecţioase la Camera de Gardă ca însoţitor cu un amic acum mai bine de 10 ani. Impresia profundă pe care mi-o lăsase spitalul a fost a unei închisori mizere. Clădirea în sine, una de beton, ştiţi aspectul gri comunist, e neschimbată în exterior. Mă aşteptam şi acum la ce e mai rău.

Am urcat pe secţia de copii, Compartiment V la 3 dimineaţa. Ne-a întâmpinat o asistentă zâmbitoare care ne-a condus împreună cu infirmiera în salon, un salon mic doar pentru un copil şi un părinte.

Spitalul este renovat  Şi străluceşte de curăţenie. Am prins o perioadă dificilă una cu week-end şi 1 mai şi toţuşi de la internare pe George l-au consultat nu mai puţin de 5 medici infecţionişti şi pediatri. Iar personalul, de la asistente şi infirmiere la medici sunt acolo ca să îi ajute pe părinţi şi pe copii. Mi-au lăsat o impresie tare plăcută.

Sunt câteva lucruri care mi-au displăcut totuşi. E prea puţin personal. Sunt prea puţine infirmiere şi îngrijitoare, nu-i tocmai firesc ca persoana care face curat să ajute la servirea mesei. Dar aşa se petrec lucrurile peste tot, ca să nu rămână nici curăţenia restantă şi nici bolnavii flămânzi

Apropo de masă, sunt locuri în care am mâncat, restaurante clujene care nu oferă aşa mâncare gustoasă ca spitalul. Mă refer la mâncarea oferită părinţilor cazaţi împreună cu copiii şi nu la mâncarea fadă de regim a micilor pacienţi.

Dar totul se face pe voia părinţilor, în fiecare zi eşti întreabt de zeci ori dacă ai nevoie de apă fiartă, dacă să-ţi mai aducă un biberon cu apă de orez sau apă de orez cu morcov cu care să prepari laptele praf delactozat.

Da, Spitalul de Infecţioase este închisoare în cel mai bun sens al cuvântului. Dacă ţii la copilul tău, atunci nu te plimbi pe holuri, nu ieşi afară la ţigară şi la cafeluţă riscând să porţi floră patogenă din şi în spital.

Sunt convinsă că nu toată lumea pricepe asta. Dar spitalul este spital, mergem acolo ca să ne facem bine copiii.  Scopul nostru trebuie să fie binele copiilor noştri. De ţigări, cafele şi relaxare e timp destul.

Nu ştiu ce efect va avea această experienţă asupra lui George şi asupra ataşamentului dintre noi.

Deocamdată mă concentrez pe recuperarea lui fizică. Incă este pe regim alimentat destul de sever pentru că a avut o recădere imediat după externare. Chiar şi medicul a crezut că are o toleranţă digestivă foarte bună şi ne-a recomandat măr ras, lăsat să se oxideze  la temperatura camerei plus biscuite.

Nu era pregătit, aşa că azi ne-am delectat cu brânză calcică, brânză slabă de vacă, banană, morcovi fierti, pâine prăjită şi orez în toate combinaţiile posibile.

(va urma)

Intră în conversație