Viaţa cu autism. Episodul 78. Nu mai îndrăznesc să mă bucur

Viata cu autism, de Marina Neciu
viata cu autism

In fiecare noapte rugăciunea mea e scurtă:” Doamne dă să fie copiii sănătoşi!”. Imi trebuie mult timp să mă dezmeticesc când se trezeşte Ilinca. De cele mai multe ori o aud târziu când deja ţipă. Aşa că o iau pe sus şi mă duc spre bucătarie cu ea în braţe.  Sunt ameţită. Realizez greu ce oră e, că îi e foame; noroc că laptele e pregătit în frigider numai bun de încălzit, altfel Ilinca ar trezi toată strada.

Nu reuşesc să îmi reintru în ritm. Sunt mai atentă la starea fizică a lui George decât la starea lui psihică. Este vital să îşi revină complet fizic înainte să reintre în colectivitatea de la Grădiniţa Malteză.

Mi se pare că e mai receptiv, astăzi l-am strigat şi s-a întors şi m-a privit de cel puţin vreo 4 ori. Dimineaţa când vine vecina noastră să mă ajute cu buni, George e tare cooperant. O cunoaşte bine, vine în casa noastră zilnic de aproape doi ani. George îşi împarte jucăriile cu ea şi îi zâmbeşte. Si mare minune, mare! L-am vazut uitându-se galeş la buni şi razându-i.

Dar nu! Nu mai îndrăznesc să mă bucur! Pentru că a mai avut momente bune şi s-au dovedit a fi nişte momente izolate, nu au devenit un comportament generalizat.  Iar asta mă face să-mi fie teamă.

Persistenţa unor comportamente atipice cum ar fi învârtitul roţilor maşinilor, întorsul lor pe spate şi învârtitul lor pe podea sunt o joacă tare nelalocul ei. Ii arăt cum să dea drumul masinilor pe toboganul garajului lui David. Face asta. Dar dacă ar fi să aleagă, sunt sigură că ar prefera să învârtă roţile în loc să folosească maşinuţele într-un joc simbolic.

Incertitudinea asta… Ea îmi umbreşte zilele şi nopţile şi mă aruncă la extreme: de la bucuria cea mare când George mi se pare funcţional  la tristeţea că pare să calce pe urmele lui David.

Aş vrea să sar peste anii aştia grei ca să văd deznodământul. Nu mai vreau să mă chinui, nu mai vreau să muncesc de zece ori cât alţi părinţi ca să îmi văd copiii bine.

Nu, nu vreau să pricep de ce eu trebuie să mă chinui mai mult ca alte mame. Nu nimeni nu-şi doreşte copii cu nevoi speciale. Lumea te priveşte şi-ţi spune cu un ton pe jumătate compătimitor pe jumătate acuzator “săraca de tine, ce greu trebuie să-ţi fie”. Mai ales de când problemele cu George, lumea cea străină şi rea se uită şi vorbeşte cu subînţeles a: “păi dacă ti-a trebuit şi-al doilea! Ce nu ştiai că primul e cu probleme?”

Evident că vorbesc despre oameni care nu-mi sunt nici dragi, nici apropiaţi şi care în general trăiesc cu impreşia falsă că lor sau copiilor sau nepoţilor lor nu li se poate întâmpla aşa ceva.

Şi nimeni, absolut nimeni în lumea asta nu are dreptul să-i dicteze unei femei dacă şi câti copii ar trebui să aibă. La urma urmei să creşti copii e cel mai greu lucru din lume. Pentru că trebuie să facem oameni mari din ei. Trebuie să fim astăzi lângă ei ca mâine să poată fi pe propriile picioare.

Copiii mei… Imi doresc să nu se îndepărteze prea repede de noi. Imi doresc să putem să-i alinăm şi ajutăm multă vreme de acum încolo.

(va urma)

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa