Viaţa cu autism. Episodul 81. Răbdare. Răbdare să am. Nu mai fac planuri de mult

viața cu autism

Scriu cu Ilinca lângă mine. Sunt in pat, cu laptop-ul în faţa mea, iar Ilinca e pe burtică şi încearcă să se târască după mouse. E la vârsta la care mulţi copii stau în şezut, a depăşit  deja şapte luni, dar ea nu ştie nici măcar să se târască.

A văzut-o medicul de familie şi nu consideră că e un motiv de îngrijorare că nu are această achiziţie încă şi că trebuie pur şi simplu să exerseze pe o suprafaţă mai tare decât pătuţul. Trebuie insistat pe statul pe burtică –ceea ce face deja cu multă plăcere – şi târâtul.

La vârsta asta, de peste 7 luni, George statea în şezut şi consideram că şi-a însuşit această achiziţie  foarte târziu. Îmi amintesc că şi-a ţinut capul destul de greu, undeva la patru luni.

Desigur, după ce am constatat virajul comportamental la George s-a găsit câte-un “specialist” să spună:” vai , dar m-am gândit eu că nu e bine, că a întârziat cu achiziţia aia, am vrut să-ţi spun dar…”

Dar ce?

Dacă eşti un apropiat al familiei au specialist trebuie să pui nişte întrebări. Dacă familia alege să ignore, cel puţin ai dat un sfat care chiar dacă se dovedeşte a fi greşit, cel puţin a fost bine intenţionat.

Nu-mi fac griji, adică niciunul dintre copiii mei n-a “bifat” etapa asta la timp. Am observat că în general copiii care stau în şezut imediat după şase luni sau au avut greutate la naştere mai mare de 3000 de g sau oricum au în medie la şase luni cel puţin cu două kg mai mult decât copiii mei. Nu ştiu dacă este o regulă sau nu, dar asta am observat din experienţă.

Răbdare. Răbdare să am. Nu mai fac planuri demult. Am trei copii frumoşi, dar sunt tare diferiţi unul de celălalt.

Nu-mi place ce văd uneori la ei. Nu-mi place ce văd uneori la David. Dar e firesc, câteodată cred că nici lui nu-i place de mine. Uneori ne înţelegem atât de bine, iar alteori nu ne înţelegem deloc.

Glumesc cu tatăl lui, David se bagă în vorbă. Vorbim despre mama asta care trebuie să gătească şi mai mult, eu râd şi-i spun soţului că eu i-am hrănit pe fiecare dintre copii 9 luni, ajunge, să se descurce el de-acum încolo.

Il întreb pe David:

-Nu mai ai nevoie de mama, nu-i aşa? Se descurcă tata.

-Nu, zice David râzând. Mai am nevoie de mama.

-De ce? întreb eu cu mândrie disimulată.

-Aşa ca să se obosească şi mama, râde David.

-Nuuu, de ce ai tu nevoie de la mine, David? insist eu.

Dar David nu-mi mai răspunde, mă priveşte vesel râzând.

Aştept cu speranţă să mai crească, să înţeleagă că sunt aliatul lui, că el nu are cum să ştie multe din cele pe care i le povestesc sau i le explic. Citesc multe despre parentingul blând, am încercat să-l aplic cu David, dar nu reuşesc să rezonez cu el. David nu face lucruri doar că să ne fie pe plac, nu prea poate să fie compliant de dragul nostru.

Dar va înţelege în cele din urmă. Va înţelege pe măsură ce experienţa lui socială se va îmbogăţi.

(va urma)

Intră în conversație