Viaţa cu autism. Episodul 84. Cred că nu mai e mult

viata cu autism

Cred că nu mai e mult. Iar “mult ăsta poate fi o săptămână, o lună, un an. Dar mama mea e din rău în mai rău.

Petrece tot mai des ore bune din noapte aşezată pe marginea patului, pe jumătate dezbrăcată vorbind, numai ea ştie cu cine. Când reuşesc să o aud imediat, o duc la baie, o schimb dacă e nevoie, o reaşez în pat. Dar sunt nopţi în care suntem realmente atât de epuizaţi că nu o auzim. Abia când mă trezeşte Ilinca sau George dau de ea în semi-întuneric.

De multe ori răceşte, nu pentru că ar fi rece în casă, ci pentru că stă dezvelită sau se dezbracă şi nu mai ştie să se îmbrace la loc. Nu ştie să spună dacă îi este rău, dacă are frisoane sau febră. Supravieţuirea ei depinde în totalitate de familie.

Dimineaţa nu e chip să o ridicăm din pat. Ar face din noapte zi şi zi din noapte. Bioritmul ei este complet dat peste cap. Apoi mai sunt momentele în care refuză să mănânce, efectiv stă cu mâncare în mână şi apoi şi-o îndeasă prin buzunare sau prin haine şi te minunezi când se ridică din pat cum cad toate pe jos, biscuiţi, resturi de pâine, coji de mere.

Medicamentele nu le mai înghite şi tot aşa, când nu eşti atent că tocmai ţipă un bebeluş, le scuipă pe jos. Iar medicamentele astea sunt un pericol pentru George aflat încă la vârsta la care pune tot în guriţă. Am ajuns să zdrobim medicamentele şi să i le dăm cu lingura cu suc, însă ştiu că unele chiar trebuie luate întregi, doar că altă soluţie nu mai este.

Este incredibil cum reuşea uneori să ne păcălească, apropo de medicamente, pe trei adulţi; pe mine şi pe soţ şi pe vecina care vine cam de două ori pe zi să ne ajute. Aveam impresia că a înghiţit pastila, dar o găseam ceva mai târziu pe jos sub masa din bucătărie.

Mai are momente când mănâncă nu doar compulsiv, ci şi extrem de hulpav. Mai rău e că ar vrea să şi vorbească în timpul acesta şi se îneacă îngrozitor. Sfârşitul oamenilor de genul ăsta este înfiorător. Uită să mai umble, uită cum să mănânce şi uită să mai înghită.

Metabolismul o ia razna. Buni a noastră se topeşte pe picioare. Pe de o parte, mănâncă în 24 de ore mai mult decât mine, chiar dacă uneori sunt mese sau gustări pe care le refuză, pe de alta slăbeşte văzând cu ochii.

-Imbracă-te, nu te juca, ăsta nu e joc! îmi şopteşte buni pe ton de reproş în timp de scriu. Nu sunt atentă la ea, aşă că şi-a scos şoseta din piciorul stâng şi a ascuns-o. Trebuie să am grijă şi de jucăriile copiilor pentru că, dacă ajung în apropierea ei, dispar.

Auzeam când eram copil de bătrâni care “au dat în mintea copiilor”. Dar nu întâlnisem astfel de oameni până la mama mea. Nu cred că demenţa făcea ravagii atât de mari pe atunci. Nimeni din familie, bunici sau străbunici nu au murit aşa.

-Uite ce râde la mine!

Ilinca are darul de a o face să vorbească inteligibil. Pentru că, în rest, mai mult bănuim ce vrea să zică. Pot doar spune cu certitudine că tot timpul se ceartă cu cineva. Poate încă se ceartă cu răposatul meu tată.

(va urma)

DISTRIBUIȚI
Viata cu autism
Ceea ce pentru alţii pare ieşit din comun, pentru noi este realitatea zilnică. Viaţa cu doi copii cu autism şi încă unul (deocamdată) tipic este dificilă, dar nu lipsită…

Citește mai multe despre autor

Intră în conversație