Viaţa cu autism. Episodul 9. Insomnii

Viata cu autism, de Marina Neciu
Viata cu autism

-David, întinde-ţi picioarele, linişteşte-te, închide ochii şi … dormi, îl apostrofez în şoaptă.

Imi vine să mă urc pe pereţi de nervi. Este trecut de miezul nopţii, ceilalţi doi copii dorm, David nu. David este în pat de la ora 21. A cinat la timp, a făcut duş, şi-a pus pijamalele, dar tot nu adoarme.

De multe ori când e aşa, scoate un sunet, gutural,  pare că-şi drege vocea. Se jură că e răguşit, dar nu e. Este un tic nervos. Dimineaţa se va trezi prost dispus, cu apucături opoziţioniste. La şcoală va fi necooperant. In timpul săptămânii apucă maximum 7 ore de somn pe noapte.

E mai tot timpul obosit. Doar în week-end; sâmbătă şi duminică poate dormi mai mult dimineaţa. Atunci e mai cooperant, atunci se poate concentra la lecţii, atunci îmi dau seama ce nu a înţeles sau nu a exersat destul în timpul săptămânii. Dacă ar fi să judec după felul în care îşi face temele în timpul săptămânii, lucrurile ar arăta foarte rău.

Dar asta e o altă poveste.

-David, ce jucării ai tu acolo, sus? îl întreb a zecea oară. El neagă în continuare că s-ar juca cu ceva. De fapt, el nu se joacă aşa ca un copil tipic. El are permanent ceva în mână, o jucărie; cum ar fi un omulet de plastic pe care îl frământă când într-o mână, când în cealaltă.  Iar dacă nu se joacă cu mâinile, ronţăie jucăriile. Sau creioanele. Sau guma de şters. Lista e lungă. Scapă de o stimulare, construieşte alta nouă.

Fenomenul se numeşte hiperstimulare tactilă din cauza cea mai probabilă a hiposensibilităţii tactile. Are nevoie de stimuli ăştia ca de aer. Ciudat, nu-i aşa? Iar hiperstimularea nu-l ajută să doarmă, ba dimpotrivă. E ca şi cum am bea noi la miezul nopţii două cafele tari şi am încerca să adormim; cofeina ne-ar ţine treji, dar agitaţi.

După ceva şoapte răstite ca să nu trezim bebeluşii, după alte contraziceri de genul “dă-mi/ ba nu-ţi dau”, noi, părinţii, câstigăm omuleţul de plastic şi mult stres târziu în noapte. Dar el se agită în continuare şi nu adoarme, iar eu mă gândesc că într-una din zilele astea o mor de infarct. Şi mă întreb ce mai are, ce-a mai găsit ca sursă de stimulare. Mintea mea tipică nu e capabilă să-şi imagineze. Autismul mi-o ia înainte.

Era o aţă din pătură. Un  amărât de fir de care trăgea şi care îl hipnotiza. Il cert. Sunt furioasă. Se uită la mine cu o privire inexpresivă. Privirea lui mată îmi confirmă că s-a stimulat. Nu va ieşi din starea asta. Uneori nu poate ieşi decât dacă plânge. Eu pot să ţip, la mine nu reacţionează. Dacă tata ridică puţin tonul, se schimbă treaba. Se descarcă, apoi adoarme târziu în noapte.

Zilele se termină identic. In loc să ne liniştim seara după agitaţia de peste zi, noi suntem şi mai neliniştiţi. Ţin minte ora la care adoarme, fac un calcul rapid şi-mi dau seama că abia dacă va atinge vreo 7 ore de somn.

Nu va fi uşor mâine de la şcoală. Noroc de el că are cea mai grozavă învăţătoare din lume. Riguroasă, dar răbdătoare cu el şi cu ceilalţi.

Când au început insomniile, în jurul vârstei de doi ani şi jumătate, nu ştiam că e autist. La început a renunţat la somnul de amiază. Mulţi copii fac asta. Doar că el a început să adoarmă zilnic undeva între 1 şi 3 dimineaţa.

Problemele persistă încă. Iar în ultimele 2 luni s-au înrăutăţit. Culmea, de când a sosit Ilinca, dar nu are de a face cu trezirile ei. Are de-a face poate cu sosirea ei în viaţa noastră?

El e insomniac, eu sunt nedormită. Iar după nopţile nedormite, dimineţile mi-s ocupate de bebeluşi, iar după-amiezele sunt lungi şi obositoare rezolvând teme cu un copil care are pe lângă autism şi un deficit atenţional important.

Dar mâine e o nouă zi.

(va urma)

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa