Viața cu autism. Trec prin exact aceleaşi stări pe care le-am simţit prima dată cu David. N-am încredere. Pur şi simplu mi se pare neverosimil că va arăta cu degetul, că se va întoarce când îl strig. Nu e bine, ştiu asta. Dar aşa simt, asta simt.
A trecut o săptămână de terapie la Autism Transilvania. Sunt patru ore şi jumătate de terapie comportamentală împărţite în trei şedinţe: luni, miercuri şi vineri. Grădiniţa Malteză este închisă peste vară. Este momentul în care fetele, şi aşa puţine, intră în vacanţa.
La Autism Transilvania munca este organizată altfel, aşa că vara asta rămâneam doar cu ei, urmând ca din toamnă să reluăm activitatea şi la grădiniţă.
- Viața cu autism. David suferă
Vineri a fost interesant, se pare că George nu a mai încercat să iasă din sala de terapie şi a stat concentrat în sarcină în joc, cam 20 de minute.
Acasă?
Nu mai ştiam ce să fac cu el ca să nu se mai stimuleze vizual: să nu-şi mai dea ochii peste cap, să cu se mai uite pieziş la lucruri, să nu mai caute locuri înguste, strâmte şi întunecoase în care să se vâre.
Am tot senzaţia că nu sunt în stare să îi fac faţă, că nu prea ştiu ce să fac cu el. Ii propun un joc, ne jucăm, cântăm şi apoi? Ce mai fac apoi? Trebuie ţinut ocupat într-una. Cum mă vede cu Ilinca în braţe, plânge.
Nu vrea decât să iasă afară şi e cam greu cu canicula să ţii mult un copil afară. Aşa că îl scoatem afară către seară, după somnul de după-amiază împreună cu fraţii lui. Ii place locul de joacă de pe stradă, dar uneori pare plictisit şi de acela.
George vrea toată atenţia noastră ori cel puţin are nevoie să petreacă timp dedicat cu fiecare dintre părinţi. Orice am face, nu reuşesc să fiu doar eu cu el. Sunt doar eu cu Ilinca pe când e el plecat, dar de cele mai multe ori asta se suprapune cu ora ei de culcare. Pe când George vine acasă şi s-ar culca, Ilinca se trezeşte plină de energie.
George adoarme după-amiaza tot mai târziu, ceea ce iarăşi nu e bine pentru că îi e dat tot somnul peste cap. Eu abia mai reuşesc să ma încadrez într-un program cât de cât structurat cu ei. Incerc sa profit şi să gătesc cât nu e George acasă sau când doarme ca mai apoi, când e treaz să-i pot acorda atenţia de care are nevoie.
Orice activitate avem împreună mă tem; mi se face frică când refuza un fel de mâncare ce ştiam că îi place mult şi deja mă duce gândul la tulburări de alimentaţie. Dacă face baie şi mi se pare că nu vrea să stea mult în apă, mă gândesc că şi la el vor interveni probleme senzoriale legate de apă.
Am emoţii pentru tot ce face şi ce nu face George.
Opreşte-te, respiră! îmi spun. Nu ai cum să controlezi tot. Iar sentimentul de vinovăţie este cel mai mare duşman.
Am încercat să controlez ce i se întâmplă lui George de aproape un an şi nu am reuşit mare lucru. Nu este de fapt în puterea mea.
Nimic nu este în puterea noastră. Asta nu înseamnă că trebuie să renunţăm, să ne lăsăm duşi de val, trebuie să facem tot ce putem pentru copiii noştri.
Pentru că mâine e o nouă zi.
(va urma)
