Cât de important e să-ți lași copilul să încerce și să greșească?

copil șireturi

Mă uit la copilul de trei ani cum încearcă de 20 de minute să se lege la șireturi. E frustrat, strânge din dinți și are fața aceea pe care o cunosc atât de bine și care anunță o criză de plâns pentru că nu-i iese. Și știu și eu că nu o să îi iasă, e prea mic pentru asta, dar totuși îl las să fiarbă acolo în suc propriu în loc să mă duc la el, să-i leg șireturile și să-l iau în brațe ca să-i alin suferința.

Nu trece mult timp și începe criza. Aruncă pantofii (pe care tot singur și i-a pus în picioare, invers, ce-i drept), se trântește pe burtă și începe să plângă de parcă e sfârșitul lumii. Și, pentru el, chiar o fi. E greu să vezi că nu te descurci într-o chestiune pe care cei din jurul tău o fac atât de simplu și de rapid. Este la vârsta lui ”fac eu, pot eu”, și, când își pune în cap ceva, nimic nu-i stă în cale. Iar mie nu-mi rămâne decât să-l privesc, să-l asist dacă mă lasă și să strâng din dinți când se apropie momentul în care o va da în bară și va începe uraganul.

Azi sunt șireturile. Ieri a fost baxul de sticle de apă plată căruia a vrut să-i taie folia cu foarfeca pentru a separa sticlele, așa cum fac eu. A durat o jumătate de oră, timp în care am stat cu inima cât un purice pentru că mânuia foarfeca cea mare, pe care nu era chip să o folosească așa cum m-a văzut pe mine făcând. L-am ajutat crestând plasticul, pe care l-a sfâșiat apoi cu mâinile, fericit că a putut elibera toate sticlele din bax.

Lasă copilul să greșească! Cu răbdarea treci și marea

Manifestările lui de independență au început cu puțin înainte de doi ani, iar prima scenă m-a marcat profund și mi-o amintesc perfect: era seară, tatăl lui îi făcuse duș și mi-l adusese, învelit în prosop, să-l îmbrac în pijama. I-am pus scutecul, apoi s-a ridicat subit în fund, mi-a luat bluza de pijama din mână și a zis hotărât ”Pun eu!”. A început să-și bage mâinile pe unde ar fi trebuit să intre capul. Apoi, s-a chinuit să-și bage capul printr-o mânecă. Apoi, ambele mâini într-o singură mânecă. Au urmat nervii și țipetele, explicațiile mele care nu ajungeau până la el, încercările de a-l determina să facă ceva mai simplu, respectiv să-și pună singur pantalonii…Era târziu, era obosit și avea un singur țel: să-și pună bluza. În cele din urmă, am reușit să-l ajut fără să-și dea seama, s-a liniștit mulțumit de rezultat și a adormit suspinând.

De ce îl las să-și încerce limitele deși știu că în unele cazuri va suferi de frustrare și neputință? De ce asist (oarecum) pasiv la durerea lui? Pentru că încercarea și eșecul fac parte din învățare. Frustrarea și chinul de a o gestiona fac parte din autocunoaștere. Curajul și îndrăzneala de a depune eforturi mari pentru țeluri mici sau mari fac parte din marea lecție a perseverenței și a succesului obținut prin efort, prin încercări și erori.

Lasă copilul să greșească! Autonomia, un cadou frumos pentru copilul tău

De la doi la trei ani, aproape fiecare zi ne-a adus noi și noi provocări: să se spele singur pe dinți, să-și taie singur legumele din farfurie (cu un cuțit din plastic), să-și spele singur farfuria, să bage/ scoată rufele lui în și din mașina de spălat, să facă singur puzzle-ul surorii mai mari, să-și toarne apă din sticlă în pahar, să bată ouăle când facem omletă etc. Toate au început greu, dar, în câteva luni, aproape pe toate a reușit să le stăpânească bine.
De ce sunt mândră de asta? Pentru că autonomia este unul dintre cele mai frumoase cadouri pe care i le poți face propriului copil. Când copilul știe de mic că mama are încredere în el și îl susține, poate muta și munții din loc. Nu poți să crești un copil curajos dacă nu-i permiți să-și exerseze curajul, la fel cum nu vei face din el un adult sigur pe el și încrezător că poate gestiona diverse situații dacă nu-i vei încurajezi, de mic, independența.
Sigur, la trei ani, e destul de ușor să stai pe margine și să-i faci galerie încurajându-l că, prin efort repetat, va reuși. La 13, va fi probabil mai greu, pentru că și provocările vârstei sunt mai mari. Dar am speranța că până va ajunge la adolescență va avea deja curajul de a gândi cu propria minte, îndrăzneala de a nu urma turma atunci când aceasta o ia în direcția greșită, puterea de spune ”Nu” în fața teribilismului. Până atunci, exersăm micile provocări, cu foarfeca de adulți în mână și șireturile buclucașe.

Să nu ne fie teamă să ne scoatem copiii din zona de confort, să-i împingem ușor de le spate pentru a-și depăși limitele și să le acceptăm frustrările și manifestările de furie atunci când o dau în bară! Așa îi facem oameni mari și curajoși!

Articolul face parte din campania „Descoperă puterea unui simplu DA” susținută de Danonino prin care părinții sunt încurajați să sprijine autonomia copiilor și să spună DA micilor lor încercări.

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație