Specialistul în disciplină pozitivă Jane Nelsen ne spune ce putem face pentru a crește copii responsabili și capabili
Dacă ești profesor, ai predat suficient de mult pentru a-ți aminti vremurile când copiii stăteau așezați în șiruri ordonate și executau ascultători tot ce li se spunea? Dacă ești părinte, îți amintești vremea în care copiii nu îndrăzneau să le răspundă părinților? Dacă nu, probabil că își amintesc părinții sau bunicii tăi.
Numeroși părinți și profesori din zilele noastre se simt frustrați deoarece copiii nu se mai poartă la fel cum se purtau copiii din vremurile bune. Ce s-a întâmplat? De ce copiii de azi nu mai manifestă același fel de responsabilitate și motivație, calități atât de des întâlnite la copiii de atunci?
Ni se oferă multe explicații posibile, precum destrămarea căsniciilor, statul prea îndelungat în fața televizorului, jocurile video, mamele care lucrează. Acești factori sunt atât de prezenți în societatea noastră, încât situația ar fi de-a dreptul disperată dacă astfel s-ar explica într-adevăr problemele pe care le avem cu copiii. (Cunoaștem o mulțime de părinți singuri și care lucrează, dar care își cresc copiii optim, pentru că utilizează metode eficiente de parenting). Rudolf Dreikurs are o altă teorie.
Schimbările din societate ne explică diferenţele dintre copii
Există multiple schimbări importante care s-au produs în societate de-a lungul ultimilor ani și care pot explica mai ușor diferențele dintre copiii de azi. Perspectivele sunt foarte încurajatoare deoarece, prin conștientizare și cu pasiune, putem compensa aceste schimbări și putem astfel elimina o parte dintre probleme.
Prima schimbare majoră este ca adulții să nu mai ofere copiilor un exemplu sau un model de supunere și obediență. Adulții uită că ei nu mai acționează așa cum obișnuiau să o facă în „vremurile bune”, când mama executa ascultătoare tot ce spunea tatăl sau cel puțin îi dădea impresia că o face, pentru că acest stil era singurul acceptat din punct de vedere cultural. În „vremurile bune”, puțini oameni puneau la îndoială ideea că deciziile tatălui nu ar fi fost definitive.
Datorită mișcărilor pentru drepturile omului, această idee nu mai stă în picioare. Rudolf Dreikurs a subliniat: „Când tatăl pierde controlul asupra mamei, amândoi pierd controlul asupra copiilor.” Toate acestea înseamnă că mama încetează să mai ofere copiilor un model de supunere. Este un progres. Multe lucruri legate de „vremurile bune” nu au fost chiar atât de bune. Tatăl își asculta șeful (care nu se interesa de părerile lui) pentru a nu-și pierde locul de muncă. Grupurile minoritare acceptau roluri de supunere, care le aduceau pierderi însemnate ale demnității personale. În ziua de azi, toate grupurile minoritare militează activ pentru drepturile lor, pentru egalitate deplină și demnitate. Este dificil să găsești pe cineva care este dispus să accepte un rol inferior și supus în viață. Copiii urmează pur și simplu exemplele din jurul lor. Doresc, de asemenea, să fie tratați cu demnitate și respect.
Este important de notat că egal nu înseamnă identic. Patru monede de 25 de cenți și o bancnotă de un dolar sunt foarte diferite, dar sunt egale. Autoritatea și dirijarea adulților sunt în continuare foarte importante. Cu toate acestea, copiii merită să fie tratați cu demnitate și respect. De asemenea, ei merită să li se ofere oportunitatea de a-și dezvolta abilitățile de viață de care au nevoie, într-un climat de bunătate și fermitate, și nu într-unul marcat de reproșuri, de rușine și de suferință.
Copiii de azi au mai puține oportunități de învățare a responsabilității și motivației
O altă schimbare majoră este aceea că în societatea de azi copiii au mai puține oportunități de învățare a responsabilității și motivației. Nu mai avem nevoie de copii care să contribuie efectiv la supraviețuirea economică. În schimb, prea multe mame și prea mulți tați consideră că, pentru a fi părinți buni, este necesar să-și protejeze copiii de orice dezamăgire. Ei salvează sau supraprotejează copiii, lipsindu-i, astfel, de oportunitatea de a-și dezvolta încrederea în propriile capacități de a gestiona suișurile și coborâșurile vieții. Antrenarea abilităților este adesea neglijată, din cauza programului de viață aglomerat sau din cauza neînțelegerii importanței de a insufla copiilor credința că pot să-și aducă și ei contribuția în societate. Îi privăm adesea pe copii de oportunitatea de a simți sentimentul de apartenență și însemnătate personală, de a-și aduce pe căi semnificative contribuția în mod responsabil, pentru ca apoi să ne plângem și să îi criticăm că nu și-au dezvoltat simțul responsabilității.
Copiii nu devin responsabili atunci când părinții și profesorii sunt prea rigizi și îi controlează exagerat și nici atunci când părinții și profesorii sunt permisivi. Copiii învață să devină responsabili atunci când au oportunitatea de a-și însuși abilități sociale și de viață valoroase, când dobândesc un caracter puternic, într-un climat de bunătate, fermitate, demnitate și respect.
Este important să accentuez că eliminarea pedepselor nu înseamnă să le permitem copiilor să facă tot ceea ce doresc. Trebuie să le oferim oportunități pentru a experimenta responsabilitatea în directă legătură cu privilegiile de care se bucură. Altfel, devin receptori pasivi, care consideră că singura cale de a-și câștiga apartenența și însemnătatea este prin a-i manipula pe ceilalți în propriul lor beneficiu. La unii copii se dezvoltă credința că „dacă nu au ceilalți grijă de mine, înseamnă că nu sunt iubit”. La alții se poate dezvolta credința că nu trebuie să încerce, pentru că nu pot face altceva decât să-și atragă învinuiri, reproșuri și suferință. Cel mai trist este atunci când dezvoltă credința că „nu sunt suficient de bun”, pentru că nu li se oferă oportunitatea de a-și perfecționa abilitățile, astfel încât să se poată simți capabili. Acești copii își irosesc o mare parte din energie împotrivindu-se, încercând să se afirme sau doar renunțând.
Şapte percepții și abilități care trebuie sprijinite pentru a crește copii responsabili
Atunci când întreaga lor inteligență și energie sunt direcționate către afirmare, împotrivire sau renunțare, copiii nu își pot dezvolta percepțiile și abilitățile necesare pentru a deveni persoane capabile. În cartea „Să creștem copii cu încredere în sine într-o lume auto-indulgentă”, eu, împreună cu H. Stephen Glenn, am identificat cele șapte percepții și abilități necesare pentru dezvoltarea de persoane capabile.
Acestea sunt:
1. Credința puternică în propriile capacități („Sunt capabil”).
2. Credința puternică în însemnătatea relațiilor interpersonale („ Îmi aduc contribuția semnificativ și este cu adevărat nevoie de mine”).
3. Credința puternică în forța personală sau în puterea de a influența viața („Îmi folosesc forța personală pentru a face alegeri care să influențeze pozitiv evoluția mea și a comunității din care fac parte”).
4. Puternice abilități intrapersonale: abilitatea de a înțelege emoțiile personale și de a folosi această înțelegere pentru a dezvolta auto-disciplina și auto-controlul.
5. Puternice abilități interpersonale: abilitatea de a lucra cu alții și de a stabili relații de prietenie prin intermediul comunicării, cooperării, negocierii, împărtășirii, empatizării și ascultării.
6. Puternice abilități sistemice: abilitatea de a reacționa la limitările și consecințele vieții de zi cu zi, cu responsabilitate, adaptabilitate, flexibilitate și integritate.
7. Puternice abilități de raționament: abilitatea de a folosi cunoștințele și de a evalua situațiile, în conformitate cu valorile adecvate.
Copiii își însușeau aceste percepții și abilități în mod natural atunci când li se permitea să lucreze cot la cot cu părinții lor, odată cu învățarea unei meserii reușind și să aducă o contribuție importantă în viața familiei lor. Ironia este că, în „vremurile bune”, copiii aveau oportunitatea de a-și dezvolta puternice abilități de viață, dar aveau puține oportunități de a le folosi. Acum lumea este plină de oportunități, pentru care prea mulți copii nu sunt pregătiți.
Trei abordări principale ale interacțiunii adult-copil
În ziua de azi copiii nu au multe oportunități naturale pentru a se simți necesari și importanți, dar părinții și profesorii pot să le ofere aceste oportunități, cu mare atenție. Majoritatea comportamentelor neadecvate pot să provină din insuficienta dezvoltare a acestor șapte credințe și abilități importante. Vestea bună este că majoritatea problemelor de comportament pot fi eliminate atunci când părinții și profesorii învață mai multe căi eficiente pentru a-și ajuta copiii și elevii să își dezvolte percepții și abilități sănătoase. Când spun „mai eficient” mă refer la abilități care nu includ cearta și pedeapsa.
Înțelegând de ce copiii nu se mai comportă așa cum o făceau altădată reprezintă primul pas pentru părinții și profesorii care se confruntă cu provocări legate de disciplina copilului. Trebuie să înțelegem de ce metodele de control, care funcționau atât de bine cu mult timp în urmă, nu mai sunt eficiente pentru copiii de azi. Trebuie să înțelegem că avem obligația de a oferi oportunități, care în trecut erau oferite de circumstanțe, pentru a dezvolta responsabilitatea și motivația copiilor. Și cel mai important, trebuie să înțelegem că acel tip de cooperare bazat pe respect reciproc și pe împărțirea responsabilităților este mult mai eficient decât controlul autoritar. Graficul următor explică diferențele dintre cele trei abordări principale ale interacțiunii adult-copil. Atitudinile părinților sau ale profesorilor care aleg între aceste trei abordări sunt foarte diferite.
Stilul autoritar (controlul excesiv) – „Acestea sunt regulile pe care trebuie să le respecți, iar aceasta este pedeapsa pe care o vei primi pentru încălcarea regulilor.” Copiii nu sunt implicați în procesul de decizie.
Stilul permisiv – „Nu există reguli. Sunt sigur că ne vom iubi unul pe celălalt și că vom fi fericiți, iar tu vei reuși să îți alegi propriile reguli, mai târziu.”
Stilul democratic (bunătate și fermitate) – „Vom decide împreună ce reguli să stabilim pentru binele nostru reciproc. Tot împreună vom hotărî și soluțiile care să ne ajute pe toți, atunci când ne confruntăm cu anumite probleme. Când trebuie să mă folosesc de raționamentul meu, fără aportul tău, am să folosesc bunătatea și fermitatea, demnitatea și respectul.”
Dacă vrei să fii un exemplu pentru copilul tău și să ai o relație armonioasă cu el, dacă ești convins că un comportament se modelează, dar nu se impune, dacă nu crezi în pedepse, dar ți-ar plăcea ca educația copilului să aibă o structură, îți recomandăm să participi la acest curs de disciplină pozitivă care îți va oferi instrumente practice pentru a-ți sprijini copilul să se simtă un individ capabil, puternic și independent.
Copyright: „Parenting – The Positive Approach”, de Jane Nelsen, traducere de Alina Chiracu, cu permisiunea autorului. Articolul original poate fi consultat aici.
