Cât de importantă este relaţia dintre părinţi şi copii în primul an de viaţă? Este mai bine ca bebeluşul să fie crescut de bonă sau bunică? Şi cât de important este ceea ce facem şi timpul pe care îl petrecem alături de cel mic în primul an de viaţă?
Pentru a înţelege mai bine implicaţiile primul an de viaţă al copilului este important să ştii ce se petrece în această perioadă în creierul lui.
În primele 12 luni, creierul bebeluşului creşte de la 400 de grame la 1.000 de grame. Cel mic are mai mulţi neuroni decât un adult. Creşterea şi dezvoltarea creierului sunt în parte determinate genetic, este adevărat. Dar felul în care creierul creşte depinde de interacţiunea emoţională, de interacţiunile sociale şi de condiţiile de mediu, iar toţi aceşti factori implică prezenţa părintelui (mai ales a mamei) alături de copil. Lipsa interacţiunilor sociale şi emoţionale din primul an de viaţă duce la tulburări emoţionale mai târziu în viaţă.
Relaţia cu mama, bază pentru încredere şi confort
În primul an de viaţă, bebeluşul are nevoie mai ales de mama lui şi de interacţiunea cu aceasta. Practic, de la ea şi cu ajutorul ei cel mic învaţă totul. Plânsul este principalul instrument prin care cel mic creează o legătură emoţională puternică cu mama. El are nevoie să fie luat în braţe, legănat, mângâiat. Aceste gesturi îi conferă confort psihic, iar confortul este foarte important pentru a putea construi o relaţie puternică între mamă şi copil.
Mayam Bialik, doctor în neuroștiințe și mamă a doi copii, atenţionează că la creare relaţiei dintre copil şi mamă contribuie şi alăptarea, precum şi dormitul alături de părinţi.
Un bebeluş care se simte confortabil şi în siguranţă langă mamă va dezvolta un ataşament puternic faţă de aceasta. Dacă, din contră, nu se simte în siguranţă, el nu se linişteşte, fie pentru că mama nu vine, sau nu vine mereu sau vine şi pleacă. Iar această indisponibilitate a mamei se reflectă într-un ataşament evitant, ambivalent sau dezorganizat faţă de aceasta.
Crearea unui model pentru relaţiile sociale de mai târziu
Pe lângă formarea ataşamentului, prezenţa părintelui îl ajută pe cel mic să-şi dezvolte limbajul. Vorbindu-i celui mic, părintele îl linişteşte şi în acelaşi timp îi arată şi modul de comunicare verbal. Dacă iniţial modul de comunicare este prin plâns, de la şase luni încep să gângurească şi să scoată primele sunte ca „ma”, „ba”. Se recomandă (şi de cele mai multe ori părinţii o fac instinctiv) ca părintele să imite sunetele scoase de cel mic, iar atunci când îi vorbeşte să folosească un ton cântat şi mai înalt, ceea ce ajută creierul bebeluşului să înveţe să vorbească.
Mai mult, bebeluşul căruia i se răspunde la zâmbet şi la gângurit într-un mod încurajator este mult mai motivat să îşi dezvolte vocabularul.
Prezenţa părintelui în primul an de viaţă este şi o modalitate de a-i deschide celui mic gustul pentru interacţiunile sociale. Dacă micuţul se simte confortabil şi în siguranţă lângă mama lui, atunci este interesat să meargă să exporeze, să cunoască alţi copii şi să interacţioneze cu ei.
Tot alături de părinte şi pornind de la relaţia pe care şi-o crează cu acesta, copilul începe să se joace. Pentru cei mici, joaca este modalitatea prin care învaţă şi explorează lumea. Unul dintre cele mai amuzante jocuri pentru copii în primul an de viaţă este să fie imitat de părinte în tot ceea ce face. Iar acest joc îl face să se simtă acceptat, apreciat şi văzut de părinte. Pe lângă faptul că este o modalitate de cunoaştere a lumii, jocul este pentru bebeluşi şi un indicator al sănătăţii lui psihice.
Cum contribuie părintele la reglarea emoţională a copilului
Petrecând cât mai mult timp alături de cel mic în primul an de viaţă, părintele îi predă şi primele lecţii de inteligenţă emoţională. Din momentul în care începe să vadă, copilul redă expresia facială a mamei. Dacă aceasta este veselă şi se bucură să îl vadă, bebeluşul râde. Dacă mama este tristă, cel mic este trist şi el. Potrivit Laurei Markham, în acest fel „mama descarcă programe emoţionale în emisfera dreaptă a nou-născutului”. Totodată, autoarea susţine că stările de spirit prin care trece un copil în primul an de viaţă pun bazele înclinaţiilor emoţionale de mai târziu.
Tot de la mamă, bebeluşul învaţă să îşi regleze emoţiile. Dacă mama este lângă el şi îl linişteşte când plânge, practic îl ajută să îşi formeze structurile cerebrale care îl vor ajuta să se autoliniştească mai târziu.
Relaţia cu cel mic în primul an de viaţă influenţează întreaga viaţă emoţională şi socială de mai târziu a copilului. Iată de ce merită să petreci când mai mult timp alături de el şi pentru el!
