”Ai dreptul să taci!” Sau ai dreptul să înveți?

O scoala normala / Totul despre mame

Ce a însemnat pentru noi școala românească și ce așteptări putem avea pentru copiii noștri

Conform Legii Învățământului,  „idealul educaţional al şcolii româneşti constă în dezvoltarea liberă, integrală şi armonioasă a individualităţii umane, în formarea personalităţii autonome şi în asumarea unui sistem de valori care sunt necesare pentru împlinirea şi dezvoltarea personală, pentru dezvoltarea spiritului antreprenorial, pentru participarea cetăţenească activă în societate, pentru incluziune socială şi pentru angajare pe piaţa muncii.” Pe bune?

„Scumpii ani de liceu/Ți-i vei aminti mereu”

L-am urât din tot sufletul pe dirigintele meu din liceu. Dar asta m-a ajutat să îmi pun întrebări serioase, poate mai devreme decât alții, despre sistemul nostru educațional. Nu cred că era mai rău sau mai bun decât alți diriginți. Era cam ce te așteptai să fie un diriginte dacă făceai școala în România anilor 1990: genul de om care credea că binele se face cu forța.

Îi  plăcea mai presus de orice să fie ascultat în tăcere. Prima regulă din setul de reguli ale clasei, pe care ni le-a comunicat la începutul clasei a noua, era simplă și cuprinzătore: „Ai dreptul să taci!” Era un „drept” pe care eram somați să îl folosim destul de des, de fiecare dată când nu dorea să asculte ce aveam noi de spus. Cam ca în filmele americane cu polițiști și infractori, nu-i așa? Iar noi eram potențialii infractori, firește.

Orele de dirigenție, unite cu orele de fizică erau lungi monoloage despre viața și valorile lui. Nu exista discuție, întrebare, răspuns, doar un monolog plin de inepții rostit de la catedră. Încerc din răsputeri să îmi amintesc măcar un singur lucru din ce spunea și nu îmi amintesc nimic, absolut nimic. (Asta și din cauză că la un moment dat am decis să reiau în stăpânire aceste ore moarte și am început să citesc, pe sub bancă; într-un semestru, țin minte că am terminat „Frații Karamazov” citind doar în orele de fizică și dirigenție.)

I-am mărturisit că este un profesor prost…

La un moment dat, în clasa a unsprezecea, ne-a invitat să scriem un fel de eseuri personale despre lucrurile care ne preocupă pe noi cu adevărat. Am căutat atunci, pentru prima dată, legea învățământului și am reprodus primele paragrafe. Mă sedusese conceptul de „personalitate autonomă” (sper că îmi amintesc corect cum suna legea în anii 1990) și conflictul flagrant între ceea ce spunea legiuitorul și ce se întâmpla în clasa noastră. Am crezut, în naivitatea mea de la șaisprezece ani, că va avea o revelație, că își va da brusc seama care este rolul lui acolo, la catedră.

Am mai încercat o dată, în clasa a douăsprezecea, când i-am mărturisit în teză că îl consideram un profesor prost: reușise să mă îndepărteze de una din materiile care îmi plăcuseră cel mai mult în școală, înainte să o predea el: fizica. S-a enervat atât de tare, încât era cât pe ce să nu intru în bacaluareat pentru treaba asta. Încălcasem regula de aur, nu tăcusem!

Singurul avantaj a fost că până la sfârșitul anului nu a trebuit să mai particip la dureroasele monoloage. Și nu, nici după aproape douăzeci de ani, nu oftez nostalgic pentru un loc în ultima bancă la perete!

În căutarea unei școli normale

Perspectiva începerii școlii pentru băiatul meu de (deja!) aproape șase ani mă îngrozește încă de când nici nu împlinise bine patru ani. Practic, nici nu ne acomodasem bine cu gradinița, nici nu apucasem bine să mă felicit pentru că găsisem o educatoare caldă și bună, o grădiniță prietenoasă, că eu deja îmi rodeam unghiile gândind că mă așteaptă în curând goana nebună după o școală NORMALĂ.

Îmi imaginez că fiecare părinte se gândește la altceva când spune „Vreau o școală normală pentru copilul meu.” Bănuiala mea este că fiecare părinte în parte are de luptat cu propriile traume din anii de școală, iar definiția unei școli normale e de multe ori reversul școlii căreia fiecare dintre noi i-am supraviețuit. (Aleg să nu fac parte din tabăra celor care consideră că școala e un fel de antrenament spartan în care copilul învață cât de grea și nedreaptă e viața și adoptă principiul „Dacă eu am supraviețuit, va supraviețui și copilul meu!”)

Cum arată pentru mine o școală normală? Iată o listă, pe care o port demult în gând dar pe care abia acum o aștern pe hârtie, cu cele câteva lucruri care pe mine m-ar convinge să îmi duc copilul cu inima împăcată la școală.

Vreau o școală care:

– Să respecte copiii și abia apoi să aștepte în schimb respect. (M-a impresionat o învățătoare care mi-a spus că le-a cerut copiilor să îi spună pe nume pentru că prea-folositul apelativ „doamna învățătoare” nu are nicio legătură respectul copiilor.)

– Să își asume în mod real obiectivele educaționale stipulate în legea educației (dezvoltarea liberă, integrală şi armonioasă a individualităţii umane) și nu doar obiectivele didactice (alfabet, fracții, „Luceafărul” rostit integral).

– O școală care să înțeleagă că nu există copiii buni sau răi, proști sau deștepți ci doar copii (diferiți și minunați fiecare în felul său).

Mai mult, vreau o învățătoare care:

– Să iubească copiii în general și meseria pe care a ales-o în particular. (Știu din proprie experiență cât de dificil este să faci cu drag o meserie atunci când ești subplătit. Lucrez la rândul meu (și) în cercetare, într-un muzeu. Dar am învățat astfel că singurul lucru care te ajută într-o astfel de situație este să îți iubești meseria. Dacă nu ți-e dragă meseria pe care ai ales-o, fluturașul de salariu va părea și mai mic decât este în realitate.)

– O învățătoare care să creadă că are tot atât de învățat de la elevii ei cât au și ei de la ea.

– E mult, e puțin? Mă opresc aici cu wish-listul meu. Ba nu! Mai am de adăugat ceva foarte important pe listă: O școală unde niciunui copil să nu i se spună vreodată „Ai dreptul să taci!”

Voi ce fel de școală vă doriți pentru copiii voștri?

Citește și ”Mitul temei pentru acasă”, de Alfie Kohn. Într-un sistem de învățământ în care aproape toate practicile au un discret parfum de absurd, lectura acestei cărți e un exercițiu de gândire critică aproape revoluționar. Aceasta este disponibilă AICI.

 

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație