Practici „pozitive” în educaţie cu implicaţii negative, analizate de Alfie Kohn
Trăim într-o cultură a emoticoanelor vesele, a îmbărbătării permanente şi a optimismului debordant. Cu riscul de a fi etichetat ca un spărgător profesionist de petreceri, aş dori să sugerez că accentuarea laturii pozitive nu este întotdeauna înţeleaptă în ceea ce priveşte copiii. Spun asta nu pentru că m-am alăturat corului conservator al cărui refren este faptul că micuţii de azi primesc totul pe tavă şi ar trebui să experimenteze mai mult eşec. Mai degrabă, vreau să spun că unele lucruri care sună pozitiv şi optimist în educaţie nu sunt deosebit de constructive.
1.Lauda. Caracteristica cea mai proeminentă a unei judecaţi pozitive nu este că e pozitivă, ci că este o judecată. Iar pe termen lung, oamenii rareori prosperă în urma judecăţii. Lauda este imaginea în oglindă a criticii, nu opusul său. Ambele sunt moduri de a face lucruri pentru copii, spre deosebire de a lucra cu ei. Recompensele verbale se referă adesea mai mult la manipulare, decât la încurajare – adică sunt o formă de control poleit. Principalul efect practic al oferirii unei recompense, fie că este tangibil, simbolic sau verbal, este de a oferi o sursă de motivaţie extrinsecă (de exemplu, încercând să mulţumim răsplătitorul), iar acest lucru, în conformitate cu o serie de studii, tinde să submineze motivaţia intrinsecă (angajamentul faţă de activitatea sau valoarea în sine).
În timp ce „Bravo!” poate părea un lucru încurajator, sprijinul este de fapt o condiţionare a copilului faţă de ceea ce i-am cerut să facă sau să ne impresioneze. Copiii mai au nevoie de la adulţi, în afară de feedback-ul şi de îndrumarea lor nepărtinitoare, de un sprijin necondiţionat: adică antiteza unei mângâieri ocrotitoare pe cap pentru că cel mic a făcut ce am vrut noi. Soluţia este, prin urmare, nu la fel de simplă precum lăudarea efortului copiilor în loc de capacitatea lor, pentru că problema nu constă în ceea ce e lăudat – sau cât de des se oferă laudă – ci în lauda în sine.
2. Reasigurare automată. Deborah Meier a remarcat odată că, dacă un copil spune că unul dintre colegii lui nu-l place, trebuie să nu-i spunem că nu e adevărat şi să vorbim şi cu colegul de clasă pentru confirmare; în acele clipe trebuie să ne întrebăm cum de ne-a trecut prin cap această idee. Probabil că e un adevăr în strigătul de ajutor, şi refuzul nostru de a admite asta poate face ca cel mic să-şi ascundă durerea mai profund. Nu cumva suntem prea preocupaţi de liniştire – „Nu doare, „Va fi bine” – în loc să fim preocupaţi de aflat răspunsuri, dar şi de întrebările, temerile şi gândurile copilului?
O tendinţă reflexivă de a spune lucruri liniştitoare pentru copiii aflaţi în dificultate poate comunica pur şi simplu că nu îi ascultăm cu adevărat. Poate că noi le oferim mai multă liniştire, pentru că asta trebuie să spunem, nu pentru că este ceea ce au nevoie să audă.
3. Fericirea ca obiectiv principal. Cum putem să-i ajutăm pe copii să ajungă să fie fericiţi? Asta este o întrebare importantă, dar iată alta: Cum putem să-i ajutăm pe copii să evolueze şi să fie preocupaţi de fericirea altor persoane? Nu vrem ca ai noştri copii să ajungă nişte activişti sociali în permanenţă nefericiţi, dar nici nu ar trebui să ne propunem ca ei să devină atât de concentraţi pe bunăstarea proprie, încât să fie indiferenţi faţă de suferinţa altor oameni. Fericirea nu este un lucru bun, dacă este achiziţionată cu preţul de a fi nepăsător, egoist şi un individ care se complace.
Mai mult decât atât, după cum psihologul Ed Deci ne aminteşte, mania şi tristeţea sunt, uneori, răspunsuri adecvate la lucruri care ni se întâmplă (şi care se întâmplă în jurul nostru). „Când oamenii doresc doar fericire, ei îşi pot submina, de fapt, propria lor dezvoltare”, a spus el, „deoarece căutarea fericirii le poate aduce suprimarea altor aspecte ale experienţei lor… Adevărata semnificaţie de a fi în viaţă nu este doar să te simţi fericit, ci de a experimenta întreaga gamă de emoţii umane”.
*
Şi aici sunt patru enunţuri sau sloganuri cu tentă veselă care cred că, de asemenea, merită scepticismul nostru:
4. „Aşteptări (mai) ridicate”. Această frază, de obicei auzită în educaţie, şi mai ales în discuţiile despre educarea elevilor cu venituri mici sau minoritari, e furnizată de factorii de decizie deloc preocupaţi de problemă. Atracţia sa derivă cel mai mult dintr-un contrast simplist, cu aşteptări scăzute, ceea ce, evident, nimeni nu-şi doreşte. Dar trebuie să punem câteva întrebări de bază: sunt aceste aşteptări mai mari, până în punctul în care elevii sunt mai mult demoralizați, decât apţi? Sunt aceste aşteptări impuse studenţilor, mai degrabă decât dezvoltate cu ei? Şi, cel mai important: aşteptări mari în privinţa a ce, mai exact? În a produce rezultate impresionante la teste neimpresionante?
Reforma şcolară condusă de sloganuri precum „standarde mai stricte”, „responsabilitate” şi „ridică ştacheta” scade, fără îndoială, aşteptările semnificative, bazându-se pe indicatori dubioşi de progres şi perpetuând, astfel, în educaţie o „adunătură de fapte ca model de învăţare”. Având pretenţia ca acei copii săraci să completeze fişele cu mai multă precizie îi va plasa mult în spatele copiilor înstăriţi, cărora li se oferă o programă mai atentă. Într-adevăr, aşa cum a reieşit dintr-un studiu, o astfel de instruire tradiţională poate fi asociată cu aşteptări mai mici din partea profesorilor lor.
5.”Oh, eşti atât de aproape!” (Ca răspuns la răspunsul incorect al unui student). Obiecţia mea aici nu este, aşa cum s-ar putea plânge tradiţionaliştii, că nu reuşim să cerem precizie absolută. Dimpotrivă. Problema este că suntem concentraţi mai mult pe obţinerea răspunsurilor corecte din partea studenţilor, decât pe înţelegerea a ceea ce fac ei. Chiar şi în matematică, răspunsul corect al unui student nu poate însemna acelaşi lucru ca al altuia.
Acelaşi lucru este valabil şi pentru două răspunsuri greşite. Răspunsul unui student poate să fi fost doar la o singură cifra distanţă de cea corectă, dar el poate să fi ajuns acolo la noroc (iar în acest caz el nu a fost într-adevăr „aproape” într-un mod care contează). Pe de altă parte, un student care este la o distanţă mare de răspunsul corect poate înţelege principiul de bază, dar poate face o simplă eroare de calcul.
6. „Dacă munceşti din greu, eu sunt sigur că vei obţine o notă mai bună data viitoare.” Din nou, este posibil să ne fi propus să fim încurajatori, dar mesajul real este că ceea ce contează în această clasă nu e învăţarea, ci performanţa. Nu este vorba de ceea ce fac copiii, ci de cât de bine fac lucrul respectiv. Studii în educaţie derulate pe parcursul a zeci de ani au arătat că aceste două sublinieri au tendinţa de a merge în direcţii opuse. Astfel, distincţia relevantă nu este între o notă bună şi o notă proastă; ci în a-i îndruma pe copii să se concentreze pe note, în loc să-i invităm să se concentreze pe idei.
În mod similar, dacă devenim preocupaţi în educaţie de efort, spre deosebire de capacitate ca factor determinant al notelor mari, pierdem faptul esenţial că notele sunt în mod inerent distructive. La fel ca cererile de a „creşte aşteptările,” mentalitatea flexibilă nu e o bagheta magică. De fapt, ea ne poate distrage de la nocivitatea unor obiective în educaţie – şi a unor metode de predare şi de evaluare – sugerând că mai mult efort, şi mai multă rigoare, este tot ceea ce este cu adevărat necesar. Nu numai că nu este suficient; în cazul în care rezultatul este eronat, nu e nici măcar întotdeauna de dorit.
7. „De-aici încolo sunt permise numai atitudini pozitive.” Am dat în mai multe şcoli peste acest slogan pus pe afişe, şi de fiecare dată când îl văd, mi se strânge inima. Efectul său nu este de a crea o atmosferă pozitivă, ci de a puncta că exprimarea sentimentelor negative este interzisă: „Să aveţi zi bună… sau altceva”. E un sentiment informativ mai ales pentru că ne spune ceva despre nevoile persoanei care a pus posterul. Putea spune la fel de bine „sănătatea mea mintală de este atât de precară, încât am nevoie de voi toţi să vă prefaceți că sunteţi fericiţi.”
Copiii nu au nevoie de o sală de clasă mereu optimistă; au nevoie de un loc unde e sigur să-şi exprime tot ceea ce simt, chiar dacă în anumite momente se întâmplă ca sentimentele să fie de tristeţe, frică sau furie. Sentimentele rele nu dispar într-un mediu cu veselie impusă – ele pur şi simplu sunt băgate sub preş şi oamenii se împiedică de ele, ca să spunem aşa.
Mai mult decât atât, „negativitatea” elevilor poate fi un răspuns în întregime apt la o regulă nedreaptă, la un mediu autoritar sau la o serie de sarcini care par inutile. A te concentra în educaţie pe emoţiile elevilor pentru fabricarea unui climat pozitiv (sau în numele promovării competenţelor de „autoreglare”) este să pretinzi că problema se află în mod exclusiv în răspunsurile lor, în loc să afli ce anume ai făcut, de s-a ajuns la asta.
Copyright: Alfie Kohn/2015, traducere de Raluca Dumitrică cu permisiunea autorului. Articolul original si notele bibliografice pot fi consultate aici.
