Alfie Kohn critică lauda. Iată argumentele lui!
De ceva ani încoace mi se întâmplă ceva ciudat: îmi văd lucrările citate aprobator de oameni cu păreri diametral opuse mie în ceea ce privește subiectul laudei. Da, nu îmi place lauda și se pare că nici oamenilor care mă citează nu le place, dar din motive diferite. Așa că m-am gândit să clarific lucrurile, chiar dacă voi ajunge să-mi atrag dușmănia unor oameni care par să mă considere aliatul lor.
Mi-am exprimat îngrijorarea cu privire la laude — și am oferit alternative — în două cărți (Pedepsiți prin Recompense și Parenting Necondiționat), dar și într-un articol denumit “Cinci motive să nu mai spunem ‘Bravo!’”, deci am să rezum rapid argumentele mele aici, în loc să le detaliez suficient pentru a convinge un eventual sceptic.
Lauda este o recompensă verbală, deseori deghizată, care încearcă să schimbe comportamentul cuiva, de obicei pe o poziție inferioară de putere.
Mai precis, indiferent de intențiile celui care laudă, este probabil să fie percepută drept manipulatoare. Lauda este acea mângâiere condescendentă pe cap, oferită atunci când copilul (sau elevul sau angajatul) își impresionează părintele (sau profesorul sau managerul). Ca și alte forme de recompensă (sau pedeapsă), este un fel de a face ceva cuiva, și nu de a lucra cu cineva. Eu consider că ultima variantă este mai respectuoasă, și deci preferabilă primei.
Lăsând deoparte propriile considerente, laudele au efecte cât se poate de triste și de adevărate – ca și alte feluri de recompense. Lauda tinde să reducă interesul celui care-o primește asupra sarcinii date sau implicarea în activitatea care a stârnit lauda. Deseori, reduce calitatea rezultatului.
Când spui “Bravo!” , scazi valoarea activității în sine — citit, desenat, ajutat — activitate care ajunge să fie privită drept un simplu mijloc de a atinge un scop, scopul fiind acela de a primi aprobarea. Dacă data viitoare expresia de aprobare nu mai este primită, dorința de a citi, de a desena sau de a ajuta este probabil să se diminueze. NU confundați lauda cu feedback-ul (acesta fiind pur informațional). Când lauzi, judeci, și, fie că judeci pozitiv, fie negativ, tot nu ești constructiv.
La câțiva ani după ce mi-am exprimat public aceste îngrijorări, am realizat că mai există încă un motiv de îngrijorare în privința laudelor: laudele semnifică acceptarea condiționată.
Copiii învață că sunt prețuiți – și implicit valoroși — doar atunci când se ridică la standardele altcuiva, mai puternic.
Atenția, remarcarea și aprobarea trebuie câștigate prin executarea unei sarcini, ceva ce este considerat “bun” de către cealaltă persoană. Astfel, întărirea comportamentului prin condiționare este nu doar diferită ci în completă antiteză cu atenția necondiționată de care au nevoie copiii: să fie iubiți pentru ceea ce sunt, nu pentru ceea ce fac. Deloc surprinzător, această strategie este menită să obțină anumite răspunsuri comportamentale, și nu să promoveze starea de bine spirituală a copiilor.
Cam asta e critica mea, pe scurt. Acum permiteți-mi să explic ce NU este critica mea:
1. Nu este un argument pentru a lăuda mai rar.
Nu frecvența este problema, ci natura recompensei verbale – intenția și construcția sa.
2. Nu este un argument pentru a oferi laude cu mai mult sens – spre deosebire de cele aruncate “în vânt”. Dimpotrivă.
Da, unii profesori sau unii părinți aruncă o laudă la fiecare câteva minute, din reflex, și prin urmare copiii se obișnuiesc, iar efectul acestora dispare. Dacă-i pe-așa, atunci foarte bine! Poate își bat gura degeaba, dar măcar nu fac prea mult rău. Mult mai manipulatoare și mai dăunătoare este acel tip de laudă atent porționată și temporizată, pentru un efect maxim.
3. Nu este un argument pentru a lăuda efortul cuiva, în locul abilității acestuia.
Această distincție, care a suscitat destul interes în ultimii ani, provine din teoriile lui Carol Dweck. Am fost foarte impresionat și influențat de argumentația lui Dweck în general, care evidențiază efectele negative ale atribuirii succesului (sau absenței acestuia) inteligenței (sau absenței acesteia). Deseori, inteligența, ca și alte abilități, este considerată înnăscută și fixă: ori o ai, ori n-o ai.
Însă distincția critică între efort și abilitate nu se suprapune corect pe problema laudelor. În primul rând, deși nu putem nega afirmația bine argumentată a lui Dweck, că este contraproductiv să lăudăm copiii pentru că sunt deștepți, putem avea probleme și dacă-i lăudăm pentru efortul depus: ei pot înțelege că nu sunt de fapt foarte capabili și implicit nu vor avea succes în viitor (Dacă-mi faci complimente doar pentru că-mi dau silința, trebuie să fiu un mare nătărău). Cel puțin trei studii susțin această ipoteză.
În al doilea rând, cu cât mai multă atenție dăm problemelor cauzate de laudele axate pe abilități, cu atât mai mult formăm impresia greșită că laudele sunt, în general, inofensive sau chiar de dorit. Din toate efectele negative pe care le-am prezentat — faptul că este un element extrinsec și un mecanism de control, că transmite mesajul de acceptare condiționată, efectele sale dăunătoare asupra motivației intrinseci și a reușitei —niciunul nu se limitează doar la laudele adresate abilității cuiva. De fapt, nu sunt convins dacă într-adevăr acest tip de laude este mai rău decât oricare altul, în privința acestor aspecte mai complexe.
În al treilea rând, nu avem nevoie de laude, dacă chiar vrem să învățăm pe cineva cât de important este să-ți dai silința – ideea în sine că putem avea un control asupra reușitelor din viitor. (Când am discutat cu Dweck acum câțiva ani, a căzut de acord cu mine cu ușurință. Ba chiar, nu a părut prea atașată de laude drept strategie, și a recunoscut de bunăvoie potențialele lor pericole.) Ar fi un exercițiu util, pentru un profesor sau ca activitate de dezvoltare a unei echipe, să vedem în ce măsură facem elevii să creadă că dacă nu au reușit să îndeplinească o sarcină, înseamnă că nu au aptitudinile necesare. Ce politici și ce strategii de evaluare, mai ales, ar putea face un om să creadă că diferența constă în abilitate și nu în efort?
4. Și cel mai important, lucrarea mea nu poate servi drept argument împotriva laudelor, dacă vi se pare că ne alintăm peste măsură copiii sau că ne bucurăm prea de tot de succesul lor, sau că îi convingem că sunt mai talentați decât sunt de fapt.
Dacă ați citit vreun articol critic la adresa laudelor din ultimii 20 de ani, probabil pornea de la această premisă, care reprezintă o formă de conservatorism social împărtășită deseori chiar și de cei cu o orientare politică liberală. Aici, laudele sunt percepute doar ca simptom al unei culturi a indulgenței excesive, a părinților sufocant de protectori, a accentului exagerat pus pe stima de sine, a notelor umflate, și a obiceiului de a da trofee tuturor participanților.
Nu găsesc un instrument în Microsoft Word care să accentueze corespunzător în scris cât de radical diferă această opinie, și acest motiv de a se opune laudelor de a mea. De fapt, mă deranjează atât de mult valorile care stau la baza acestei critici și presupunerile sale empirice incorecte (despre dezvoltarea copilului, învățare și psihologia motivației) încât aș putea scrie o carte întreagă despre asta. Vă imaginați, deci, cum reacționez, când oamenii care gândesc altfel invocă ceva ce-am scris eu despre laude, pentru a-și susține propria poziție.
Unii dintre aceștia tună cu supărare că lăudăm copiii – și am ajuns deci să ne așteptăm la laude – pentru lucruri pe care ar trebui pur și simplu să le facă atunci când li se spune și gata. Acest argument de modă veche în favoarea supunerii fără întrebări (și fără recompense) contrastează puternic cu afirmația mea, conform căreia laudele funcționează ca un instrument prin care ne impunem voința și obținem ascultare.Ca majoritatea simptomelor cuprinse în spectrul de “overparenting,” lauda nu semnifică permisivitate sau o încurajare excesivă; din contra, este o exercitare mascată a controlului. Este o extensie a vechilor modele de familie, școală și loc de muncă – și totuși, remarcabil, dar majoritatea criticilor aduse laudelor pe care le veți citi presupun că acestea ne îndepărtează de vremurile trecute, ceea ce ar fi un lucru rău.
Laudele sunt de obicei criticate pentru că sunt oferite prea ușor (vezi punctul 2 de mai sus), și pentru prea puțin. Ni se spune că ar trebui să facă mai mult copiii pentru fiecare “Bravo!” primit — adică să-i condiționăm și mai mult. Și din nou, acesta este opusul obiecției mele cu privire la caracterul inerent condiționat al recompenselor. Problema nu este că ajung copiii să se aștepte să fie lăudați pentru orice. Problema constă în nevoia noastră de a controla, în predilecția de a pune condiții pentru dragostea noastră și în faptul că ne bazăm în continuare pe premisele de mult discreditate ale behaviorismului.
Poate că nu veți fi convinși de analiza mea critică a laudelor și a presupunerilor care stau la baza folosirii lor. Dar măcar nu o confundați cu criticile care reflectă un complet alt set de valori.
Copyright: Alfie Kohn/2012, traducere de Elena Irimia, cu permisiunea autorului. Articolul original si notele bibliografice pot fi consultate aici.
Cărțile lui Alfie Kohn sunt acum disponibile AICI.
