Ambiția are și dezavantaje – Ce se întâmplă cu adevărat atunci când copiii sunt împinşi de la spate să fie ambițioși?
Aceasta este o versiune extinsă a articolului lui Alfie Kohn publicat în secţiunea de duminică a ziarului Washington Post, intitulată „Outlook”, şi o adaptare a capitolului 7 din cartea „Mitul copilului răsfăţat. Contestând înţelepciunea convenţională despre copii şi părinţi”.
Abilitatea cognitivă nu este singurul factor care determină modul în care copiii se vor descurca la şcoală, cu atât mai mult în viaţă. Bazându-se pe o cercetare extinsă, scriitorul şi omul de ştiinţă Dan Goleman a adus în discuţie acest fapt în urmă cu aproape douăzeci de ani în cartea „Inteligenţa emoţională”, accentuând contribuţia unor atribute precum conştiinţa de sine, altruismul, motivaţia personală, empatia şi capacitatea de a iubi şi de a fi iubit.
Dar un lucru ciudat s-a întâmplat de atunci. Când se vorbeşte despre limitele informaţionale din ziua de azi, discuţia are loc, de obicei, în contextul unei naraţiuni conservatoare care nu dispune de altruism sau de empatie, ci de ceva care sună foarte mult ca etica protestantă a muncii. Ni se spune că, mai mult decât de inteligenţă, copiii au nevoie pentru a reuşi de auto-disciplină de modă veche şi de voinţă, de perseverenţă şi de capacitatea de a amâna satisfacţia. Ei trebuie să fie capabili să-i reziste ispitei, să renunţe la ceea ce le place, cu scopul de a rumega tot ceea ce sunt puşi să facă, şi să rămână în acel loc atâta timp cât este nevoie.
Un exemplu în acest sens este bestsellerul „Cum reuşesc copiii” al lui Paul Tough, care începe cu declaraţia că ceea ce contează cel mai mult pentru copii sunt calităţi precum „perseverenţa, auto-controlul, curiozitatea, conştiinciozitatea, cutezanţa şi încrederea în sine”. Asta a fost şi ultima dată când autorul a menţionat curiozitatea sau încrederea în sine; aceste cuvinte nu apar nici măcar la cuprins. Auto-controlul şi cutezanţa ocupă cea mai mare parte a cărţii.
Şi nici această reliefare a lui Tough nu este unică. Cutezanţa sau ambiția – definită de susţinătorul său cel mai proeminent, Angela Duckworth, ca „tendinţa de a susţine perseverenţa şi pasiunea pentru obiective provocatoare pe termen lung” – a fost întâmpinată cu un grad de entuziasm covârşitor, nemaivăzut de la ultima găselniţă mediatizată din cadrul ştiinţelor sociale.
Reţeaua şcolară cunoscută sub numele KIPP (Knowledge Is Power Program) a integrat ideea ambiției în formarea profesorilor săi. La fel a făcut şi Lenox Academy for Gifted Middle School Students, potrivit unui analize media. Potrivit paginii sale de web, fiecare şcoală din zona Houston „va pune accent pe cutezanţă printr-un set amplu de aşteptări şi lecţii”. Pe de altă parte, ASCD, o proeminentă organizaţie de învăţământ internaţională cu sediul în Alexandria, Washington, a publicat o carte numită „Consolidarea cutezanţei”.
Ambiția și problemele pe care le aduce
Cu toate acestea, în mod ironic, cheia acestor lucruri care se răspândesc este o noţiune despre care au vorbit fabulele lui Esop, aforismele lui Benjamin Franklin, vituperaţiile creştine la adresa lenei şi refrenul secolului al 19-lea inventat pentru a-i face pe copii să-şi facă temele: „Dacă nu reuşeşti din prima, perseverează”.
Problemele cu ambiția, cu toate acestea, depăşesc graniţa faptului că aceasta nu e tocmai o idee proaspătă. Analizând-o, valoarea sa devine în mod constant mai puţin convingătoare şi chiar de-a dreptul chestionabilă.
Începem discuţia prin a spune că nu merită să faci chiar orice, să nu mai vorbim de a face acel ceva pe perioade lungi de timp, şi că nu toţi cei care muncesc din greu urmăresc ceva util. Oamenii care nu sunt capabili de ceva au de multe ori ambiția la îndemână. Perseverenţa este doar unul din acele multe atribute care pot fi uneori folositoare pentru a ajunge la un rezultat (bun sau rău), aşadar ceea ce ar trebui să primeze şi să conteze mai mult ar trebui să fie alegerea unui obiectiv.
Mai mult decât atât, perseverenţa poate fi contraproductivă şi chiar nesănătoasă. De multe ori, pur şi simplu nu are sens să continui cu o problemă care nu are rezolvare sau să insişti să faci ceva ce nu mai oferă satisfacţie. De aici şi proverbiala frază: „Dacă te afli într-o groapă, opreşte-te din săpat!”
Oamenii foarte ambițioși prezintă uneori ceea ce psihologii numesc „perseverenţă neproductivă”: Ei încearcă şi tot încearcă, chiar dacă rezultatul poate fi ori un eşec neîncetat sau „un succes costisitor ori ineficient, care ar fi putut fi cu uşurinţă depăşit de variante alternative de acţiune”, aşa cum ne spun Dean McFarlin şi colegii săi de la Universitatea de Stat din New York în publicaţia Journal of Personality. Chiar dacă faci combustie spontană pe parcursul încercărilor tale, sunt şanse să nu te poţi descurca aproape la fel de bine ca în cazul în care te-ai fi oprit, ai fi reevaluat şi ai fi încercat altceva.
Beneficiile ştiinţei de a nu persevera se întind nu numai asupra rezultatelor unei decizii, ci şi asupra efectelor îndreptate către persoana care a luat decizia. În urma unui studiu cu durata de un an realizat pe un grup de adolescenţi, cercetătorii canadieni Gregory Miller şi Carsten Wrosch au ajuns la concluzia că cei „care se pot decupla de la obiective de neatins se bucură de o stare de bine şi experimentează mai puţine simptome ale neplăcerilor zilnice”.
Motivele pentru afişarea cutezanţei ridică, de asemenea, probleme psihologice importante. Ceea ce contează nu este doar cât timp persistă ambiția, ci de ce. Susţinătorii ambiției rareori se întreabă: copiilor le place ceea ce fac? Sau sunt mânaţi de o nevoie disperată (provocatoare de anxietate, totodată) de a-şi dovedi competenţa? Atâta timp cât ei se imping singuri de la spate, suntem încurajaţi le arătăm aprobarea noastră.
Pentru a şti când să te opreşti e nevoie de capacitatea de a adopta o perspectivă pe termen lung. Continuând să faci ceea ce ai făcut de multe ori reprezintă calea minimei rezistenţe, astfel încât îţi trebuie curaj pentru a reduce pierderile. Acest mesaj este la fel de important de transmis copiilor ca şi utilitatea perseverenţei.
Dar ambiția nu se bucură de un suport empiric, totuşi? O trecere în revistă a cercetării citate în apărarea acestei idei ridică o serie de îndoieli. Într-un studiu realizat de Duckworth şi colegii ei, studenţii din anul întâi de la Academia Militara West Point care au luat note mari la un chestionar despre ambiție („eu termin orice încep”) au avut şanse mai mici de a renunţa la programul istovitor de formare din vară. Dar ce ne arată acest lucru, în afara faptului că oamenii care sunt perseverenţi… perseverează?
Cutezanţa este de obicei justificată ca fiind o modalitate de a stimula realizarea academică, lucru care sună lăudabil, de altfel. Dar să reflectăm asupra altor obiective posibile pe care ni le-am putea dori pentru copii – de exemplu, să ducă o viaţă fericită şi care-i împlineşte, admirabilă din punct de vedere moral, creativă sau caracterizată de sănătate psihică. Oricare din aceste obiective ar duce aproape sigur la indicaţii destul de diferite de fraza „Fă ceva şi nu renunţa niciodată la acel lucru”.
Chiar şi pretenţiile par a fi mai puţin convingătoare atunci când te uiţi cu atenţie. Este adevărat că notele de 10 se acordă mai mult acelor studenţi care au declarat că, până nu-şi termină temele, nu revin la lucrurile care le fac plăcere (aşa cum a reieşit dintr-un studiu)? Cu siguranţă. Cu alte cuvinte, cei care fac ceea ce li s-a spus, indiferent de faptul dacă este satisfăcător sau raţional, sunt recompensaţi de cei care le-au spus să facă lucrul cu pricina. De remarcat că o cercetare anterioară, inclusiv câteva studii pe care Duckworth le citează pentru a arăta că auto-disciplina prezice performanţe academice, au descoperit că elevii cu note mari au tendinţa de a fi mai conformişti decât creativi.
