Despre iubirea necondiționată

Dragoste conditionata Alfie Kohn Totul despre mame

Dragoste conditionata Alfie Kohn Totul despre mameAlfie Kohn despre importanța iubirii necondiționate

Acum mai mult de 50 de ani, Carl Rogers (n.red.: psiholog american, unul dintre inițiatorii perspectivei umaniste în psihologie) sugera că psihoterapia de succes se bazează pe trei ingrediente-cheie: terapeuții trebuie să fie mai degrabă autentici decât ascunși sub o mască a profesionalismului, trebuie să înțeleagă sentimentele clienților lor cât mai bine și, cel mai important, trebuie să renunțe la judecăți pentru a-și putea exprima „aprecierea pozitivă necondiționată” pentru clienții lor.

Alfie Kohn revine în primăvara lui 2016 la București, pentru două conferințe! Mai multe detalii despre evenimentul de pe 21 mai se pot găsi aici.

Ultimul dintre ingredientele-cheie este extraordinar – nu numai pentru că este atât de dificil de aplicat, ci din cauza că spune atât de multe despre modul în care am fost crescuți. Rogers credea că este nevoie ca terapeuții să-și accepte clienții în mod necondiționat, astfel încât aceștia să înceapă să se accepte pe ei înșiși. Iar motivul pentru care atât de mulți dintre noi au părți nerecunoscute sau reprimate este faptul că părinții lor au folosit „condiții de valoare” în creșterea lor: „Te iubesc, dar numai când te porți frumos (sau ai succes la școală, impresionezi alți adulți, ești tăcut, slab, respectuos, drăgălaș…)”

Concluzia este că nu e de ajuns să ne iubim copiii . Trebuie să-i iubim necondiționat – pentru cine sunt, nu pentru ceea ce fac.

Ca tată, știu că acest lucru este greu de pus în practică, dar devine și mai greu acum, când atât de multe sfaturi susțin exact contrariul. De fapt, ni se dau sfaturi de creștere condiționată a copiilor, care spun aceleași două lucruri: acordați-le copiilor mai multă afecțiune când sunt cuminți, mai puțină sau deloc când nu sunt.

Astfel, realizatorul TV „Dr. Phil” McGraw ne spune în cartea lui, Family First, că lucrurile de care au nevoie copiii sau care le fac plăcere ar trebui oferite câteodată, transformate în recompense care să fie acordate sau refuzate, astfel încât ei „să se poarte conform dorințelor voastre”. Iar „una dintre cele mai puternice monede pentru un copil”, adaugă el, „sunt acceptarea și aprobarea părinților”.

În mod asemănător, Jo Frost de la „Supernanny” spune în cartea cu același nume că „cele mai bune recompense sunt atenția, lauda și iubirea” și că acestea trebuie refuzate „când copilul se poartă urât, până când spune că-i pare rău”, moment în care iubirea părinților revine.

Să ținem cont de faptul că modelul de creștere condiționată a copiilor nu este întâlnit numai la părinții severi de modă veche. Oameni care nu le-ar da o palmă copiilor aleg, în schimb, să-și disciplineze copiii izolându-i forțat, tactică pe care preferăm s-o numim „time-out”. Pe de altă parte, întărirea pozitivă prin recompense sau laudă îi învață pe copii că sunt iubiți – și demni de iubire – numai când fac ceea ce am decis noi că este „bine”.

Acest fapt pune în discuție posibilitatea ca problema laudelor să nu fie aceea că sunt folosite greșit – sau acordate prea ușor, așa cum insistă conservatorii sociali. Mai curând, laudele ar putea fi doar o altă metodă de control, similară pedepsei. Mesajul principal al tuturor tipurilor de creștere condiționată este că cei mici trebuie să merite iubirea părintelui. Dacă au parte de o astfel de „dietă” timp îndelungat, ne avertizează Rogers, s-ar putea să aibă la un moment dat nevoie de un terapeut care să le ofere acceptarea necondiționată pe care nu au primit-o atunci când ar fi contat.

Dar avea Rogers dreptate? Înainte de a renunța la disciplinarea obișnuită, ar fi bine să avem ceva dovezi. Și acum le  avem.

În 2004, doi cercetători israeliți, Avi Assor și Guy Roth, i s-au alăturat lui Edward Deci, un expert american de renume în psihologia motivației, și au întrebat mai mult de 100 de studenți dacă iubirea pe care au primit-o de la părinți a părut să depindă de succesul la școală, antrenamentul sportiv intens, considerația arătată altora sau reprimarea emoțiilor precum furia și frica.

S-a dovedit că cei care primiseră aprobare condiționată erau într-adevăr ceva mai dispuși să acționeze cum dorea părintele. Dar obediența a avut un preț mare. În primul rând, acești copii tindeau să aibă resentimente și să nu-și placă părinții. În al doilea rând, tindeau să spună că felul în care acționau se datora deseori mai mult unei „presiuni interne puternice” decât unui „adevărat simț al alegerii”. Mai mult, fericirea simțită în urma unui succes era de obicei de scurtă durată și se simțeau deseori vinovați sau rușinați.

Într-un studiu complementar, Assor și colegii lui au intervievat mame ale unor copii mari. Și la această generație creșterea condiționată a copiilor s-a dovedit a fi dăunătoare. Acele mame care în copilărie au simțit că sunt iubite numai când îndeplineau așteptările părinților se simțeau mai puțin valoroase ca adulți. Totuși, în ciuda efectelor negative, aceste mame erau mai dispuse să folosească afecțiunea condiționată în relația cu propriii copii.

În iulie (2009), aceiași cercetători, cărora li s-au alăturat doi colegi ai lui Deci de la Universitatea din Rochester, au publicat două extensii la studiul din 2004. De data aceasta, subiecții lor erau elevi în clasa a noua, iar acordarea de atenție și afecțiune când copiii făceau ce voiau părinții a fost diferențiată cu grijă de acordarea lor redusă când nu se supuneau.

1
2
DISTRIBUIȚI
În fiecare zi discutăm despre neliniștile și problemele cu care se confruntă orice părinte, ne consultăm cu psihologi și medici pentru a vă oferi cele mai bune sfaturi și…

Citește mai multe despre autor

Intră în conversație