Conversaţie sau lectură? - Totul Despre Mame

În dezvoltarea cognitivă a unui copil momentele de conversație și lectura au un mare rol

Atunci când eram eu mică, clipele petrecute în compania unei cărţi bune erau de neegalat. Sau, cel puţin, aşa am crezut până în momentul în care mi-am schimbat perspectiva şi am văzut ce rol au episoadele de conversaţie.

Cu mult timp înainte de a se naşte fiul meu cel mare, eu i-am pregătit biblioteca, pentru că lectura, în loc de conversaţie, mi s-a părut una dintre cele mai importante unelte pentru educare şi chiar pentru “distracţie”. Fiind profesoară, aveam şi scuza de a folosi cărţile cu elevii mei la orele de engleză. Adunasem o mulţime de volume frumoase pentru copii: unele au fost moştenite de la noi, părinţii, de când eram mici, altele de la alţi copii, iar pe altele le-am cumpărat din librăriile ce pe atunci nu erau virtuale.

Aşadar, când am adus copilul de la maternitate, am început să îi citim. În română, în engleză, cărţi de copii sau texte de adulţi, în primele luni chiar nu conta, important era să ne audă vocea. Am trecut la cărţi simple cu text puţin şi imagini clare pe pagină, unde el putea să îmi indice personajele şi obiectele, la poveşti scurte cu multe onomatopee şi repetiţii, apoi la cărţi din ce în ce mai complicate. Pe la patru ani îi citeam deja cărţi cu capitole.

Lectura, mai importantă decât dialogul?

Îmi amintesc că într-un an, la provocarea unei prietene pasionate de educaţie timpurie, am notat toate titlurile citite cu băieţelul meu de patru ani. Cărţi scurte care se citeau în cinci minute, cărţi mai lungi sau audio, toate au însumat 320 de titluri. Nu am făcut un efort special, nu am citit mai multe decât de obicei şi am recitit tot ce şi-a dorit el. Într-adevăr, în anul respectiv am împrumutat de la prieteni multe cărţi.

Lectura s-a transformat şi în teatru de păpuşi, cântecele, jocuri sau provocări la desen. Pe marginea unei cărţi bune se pot broda foarte multe activităţi. Petrecând timpul în acest fel, ii făceam fiului meu cel mai bun dar, credeam eu. Totuşi, dacă analizăm etimologic cuvântul “lectură”, la origini el are semnificaţia nu numai de “citire”, ci şi de “discurs”. Ambele conotaţii implică o vorbire spre, nu o vorbire cu cel din faţa ta.

În lumina acestui fapt, pot spune că nu m-am concentrat pe lucrul care i-ar fi fost cel mai benefic copilului meu pe termen lung. Lectura, cu toate avantajele ei, nu înlocuieşte beneficiile conversaţiei unu la unu cu copilul.

Copiii au nevoie mai mare de dialog decât de lectură

Copiii au nevoie să pună întrebări şi să li se răspundă, au nevoie să îşi împărtăşească sentimentele şi să primească feed-back, să li se pună întrebări la care să găsească ei singuri soluţiile. Copiii au nevoie să înveţe să relaţioneze prin cuvinte, să descrie lumea lor interioară şi să o înţeleagă pe a altora.

De asemenea, această simplă conversaţie prelungită îl ajută pe copil să proceseze în mod natural elemente auditive, să fie atent, îşi amintească ce s-a discutat pentru a putea răspunde. Este cel mai bun mod de a se crește capacitatea de procesare secvențială, care stă la baza oricărui proces de învăţare academic. Din păcate, observ din ce în ce mai mult, atât la mine în familie, cât şi în jurul meu, o dispariţie a dialogului. Tehnologia ne distrage atenţia.

Avem televizoare care ne bombardează cu imagini rapide, dar care nu ne dau nici şansă să răspundem, nici să procesăm ce am auzit, pentru că textul se schimbă permanent. Avem laptopuri unde citim sloganuri, informatie și, în cel mai bun caz, articole pe site-uri. Postăm pe Facebook un status, dar nu mai împărtăşim cu adevărat idei, sentimente, păreri, într-un dialog cu o persoană reală. Vorbim “la”, “spre”, nu “cu”, şi nu mai avem nici măcar pretenţia să primim un răspuns, altul decât marele LIKE.

Părinţii şi familia sunt cheia

Copiilor le vorbim în acelaşi fel: le spunem ce să facă, le ordonăm, ba chiar, pentru a salva timp şi nervi, le plasăm în mâna telefonul sau tableta şi facem noi în locul lor ceea ce le spusesem lor să facă. Îi îmbrăcăm şi îi hrănim în vreme ce ei cască ochii la desene. Rareori vorbim cu ei. Rar îi mai întrebăm câte ceva, iar, ce este şi mai grav, şi mai rar avem răbdarea ca ei să ne răspundă.

Părinţii şi familia sunt cheia. E singurul loc unde copilul mai poate primi atenţie unu la unu, pentru că la grădiniţă şi la şcoală, acolo unde raţia este de 1:25/30, posibilitatea unui dialog real este din start exclusă. Acolo există loc doar pentru discurs. Bebeluşul acela genial s-a născut cu un potenţial imens pe care îl pierde în primii ani de viaţă din cauza unei stimulări inadecvate. Chiar dacă avem impresia că lui îi va fi perfect la cea mai modernă grădiniţă cu un sistem revoluţionar de educaţie sau la şcoala ultra tehnologizată. Stimularea adecvată înseamnă să îţi iei copilul în braţe, să te uiţi în ochii lui şi să vorbeşti cu el. Nu costă nimic, e la îndemâna oricui, e cheia unei relaţii fericite şi a unui copil care se va descurca bine la şcoală şi în viaţă.

Şi dacă e să fim sinceri, privind în urmă la copilăria noastră, dacă încercăm regretul că ne-a lipsit ceva, ne dăm seama că a fost vorba despre o relaţie în care părinţii să vorbească cu noi, nu să ţipe la noi, să predice înspre noi. Iar dacă am primit acest singur lucru în familie, nu ne-a lipsit nimic. Mie mi s-au părut de neegalat clipele în care citeam, pentru că nu le-am putut compara cu bucuria unei conversații tihnite cu părinţii. Lectura e fantastică, dar conversaţia bate lectura.