Emoţiile copiilor şi influenţa lor asupra procesului de învăţare
Copiii învaţă atunci când sunt fericiţi, când se simt acceptaţi şi când mediul şcolar este unul pozitiv. Însă, atunci când micuţa lor lume – cea din clasă – se tulbură, furtuna se revarsă în carnetul de note.
Va mai amintiţi, probabil, vorba părinţilor, spusă cu năduf, pe când eram noi şcolari: „ei, tu ce altă treabă ai, decât să înveţi!” Mie, una, tare nesuferite îmi erau cuvintele astea! Numai eu ştiam cât de greu îmi era în unele zile să învăţ, mai cu seamă în zilele în care mă certasem cu colega de bancă, băiatul ăla drăguţ de la B lipsise în ziua cu pricina sau vreuna dintre colege făcuse o glumă urâtă despre noua mea pieptănătura. Aş fi vrut să le pot explica părinţilor că şi la clasa a cincea sunt necazuri mari, nu doar la ei la servici şi nu doar legate de lucrări de control, „ascultat” sau teme.
„Nu vreau să îmi fac temele. Vreau să termin construcţia asta aşa încât să o pot arăta colegilor mâine, la şcoală”
Astăzi sunt deja mămica „veterană” de şcolar: băiatul nostru a trecut în clasa a patra şi am avut ocazia de a retrăi alături de el multe dintre zilele fără chef de şcoală din copilărie. L-am văzut crescând emoţional în ultimii patru ani cum nu îl văzusem în cei şapte ani de acasă. L-am văzut confruntându-se cu primele supărări mari din viaţa lui şi mi s-a rupt sufletul. Şi da, majoritatea dintre ele au fost în strânsă legătură cu şcoala. Aşa încât, firesc, am avut parte de câteva episoade de „nu vreau să mai merg la şcoală” sau „nu vreau să îmi mai fac temele”.
Citește cartea lui Alfie Kohn, ”Mitul temei pentru acasă”. Aceasta este disponibilă AICI.
În clasa a doua, băiatul nostru a schimbat şcoala. Mediu nou, învăţătoare nouă, colegi noi, personalitate puternică. A dorit să se facă remarcat, să se integreze, desigur, în grupul celor cool. Au urmat câteva săptămâni bune în care aproape zilnic primeam câte o muştruluială din partea învăţătoarei, deoarece, în încercarea sa de a se face plăcut, Petru al nostru desfăşura un întreg arsenal de glume, farse şi alte lucruri amuzante în faţa colegilor, unele dintre ele în timpul orelor. Ajuns acasă, era epuizat, apatic. Îl vedeam cum se frământă şi deseori ne întreba: „Oare îmi voi face prieteni aici?…” Nu îi mai ardea de şcoală şi teme, ore în şir construia şi deconstruia lumi perfecte din piese lego, în care el era super eroul. Își depunea toată energia lui micuţă în a gândi şi pregăti noi moduri de a se apropia de colegii cei noi a doua zi.
Am avut răbdare cu el. Nu mi-a fost însă uşor să îl văd trist şi frământat, ca un adult. Nu mi-a fost uşor nici să văd că rezultatele şcolare încep să reflecte în calificative slabe. Am încercat să îmi păstrez calmul, să alung gândurile panicate ce îmi strigau în cap seară de seară: „dacă nu se va adapta?! Dacă va ajunge doar la „insuficient”?! În fiecare zi îl încurajam şi îi arătam fiecare gest, oricât de mic, de prietenie venit din partea vreunui coleg. Încet, încet apele s-au liniştit, băiatul nostru s-a integrat, calificativele şcolare au revenit şi ele pe o curbă ascendentă şi toată lumea era fericită. Până într-o zi când..
„Nu vreau să mai merg la şcoală!”
Până într-o zi când, întors de la şcoală, Petru a tunat şi fulgerat preţ de vreo trei- patru ore. Povestea s-a întâmplat şi a doua zi şi a treia şi tot aşa până în ziua de vineri când a răbufnit, spunând că el nu vrea să mai meargă la şcoală! Mi s-au tăiat genunchii! Ce te faci acum, Ruxandro, cu aşa replică, venită atât de devreme? Mă aşteptam să o aud abia peste câţiva ani. Nu reuşeam cu nici un chip să îmi dau seama ce se întâmplase. Şi nu am reuşit preţ de câteva zile bune; Petru o ţinea una şi bună: că nu s-a întâmplat nimic dar că el nu mai are chef să meargă la şcoală. Şi, din nou, refuzul de a-şi face temele sau de a mai lucra orice avea legătură cu şcoala. „Calm, Ruxandra, calm”, îmi repetam.
Până într-o într-o bună seara, când săculeţul cu lacrimi s-a spart şi am aflat cauza scurtului abandon şcolar: câţiva colegi, din grupul celor cool, râseseră de el într-un domeniu care pentru el era deopotrivă important şi sensibil. Încercase să se facă înţeles, însă tot ceea ce obţinuse nu fuseseră decât glume şi tachinări şi mai şi. Ei, spuneţi voi, cum să te mai duci a doua zi la şcoală, după aşa ceva?
Am stat apoi şi m-am gândit, la rece: mie mi-ar fi uşor să merg la lucru a doua zi în aşa mediu? Nu, m-aş simţi groaznic! Poate că noi, ca adulţi, avem capacitatea de a ignora o astfel de situaţie, însă pentru copiii noştri, o glumă care în ochii unui părinte poate părea „nevinovată”, pentru ei poate însemna enorm. Şi, în mica lor societate, în clasă sau pe etaj, uneori dusă mai departe, în curtea şcolii, o astfel de vorbă poate avea consecinţe mari pentru un suflet de copil. E firesc să îşi dorească refugiul şi liniştea de acasă, acolo unde se simte acceptat şi iubit.
Păstrăm în minte, peste ani, amintiri legate de colegi şi nu de o anume lecţie predată
Bineînţeles că îmi aminteam momentele asemănătoare din viaţa mea de şcolar. De fapt, cred că momentele cu mare încărcătură emoţională, fie ea pozitivă sau negativă, sunt singurele pe care mi le mai amintesc din toţi anii de şcoală primară; nu am reţinut vreo notă căpătată sau vreo lecţie predată. Toate s-au amestecat într-o mare nebuloasă. Îmi amintesc însă extrem de multe întâmplări din timpul pauzelor, ba chiar discuţii întregi purtate cu vreo colegă iar la unele glume rememorate mă surprind uneori zâmbind. Îmi amintesc şi momentele în care „nu ieşeam din cinci” pentru că eram super îndrăgostită sau cum nu am mai vrut să merg la şcoală după ce mi-am pus ochelari, de ruşine…
Am învăţat, de când sunt mamă de şcolar, că emoţiile pozitive sunt cel mai mare motivator pentru un copil de clasa primară. Copiii de vârste mici vor să aibă prieteni, să cunoască lumea tot prin joc, să facă şi să înveţe ceea le place. Ei nu pot fi motivaţi cu vorbe precum „îţi va ajuta în viaţa să scrii de mână sau să socoteşti corect la magazin”. Elevii de clasă primară merg la şcoală pentru că le face plăcere să se afle acolo, între prieteni; pentru că au o învăţătoare care îi face să se simtă importanţi şi apreciaţi. Când unul dintre aceste elemente „scârţâie”, copilul nu îşi mai găseşte plăcerea în lucrurile care pentru el sunt secundare: lecţiile predate sau temele de casă. Pentru el este important să fie fericit la şcoală!
Ar fi tare bine dacă şi noi, adulţii, am avea, măcar în clasele primare, grijă această: fericirea copilului în clasă. Abia apoi vom avea un elev care învaţă cu drag, un elev care ia calificative bune, cu care ne place atât de mult să ne mândrim…
Citește ”Pedepsiți prin recompense – Cum să evităm bulinele roșii, bonusurile, lauda și alte feluri de mită”, de Alfie Kohn. Aceasta este disponibilă AICI.
