Profesor de limba și literatura română în București, Cristina Tunegaru are curajul să pună degetul pe hibele sistemului educațional și să i se împotrivească atunci când acesta acționează împotriva intereselor elevului.
În repetate rânduri, Cristina Tunegaru a militat pentru adaptarea programei la interesele reale ale copiilor, la lecturi care să-i atragă și nu să-i îndepărteze definitiv de carte. Într-un interviu acordat totuldespremame.ro, ea vorbește despre cât de (ne)pregătiți sunt profesorii pentru noua generație de copii, despre cum pot schimba părinții școala românească și ce șanse avem să atragem spre lectură un copil care își petrece timpul liber exclusiv pe tabletă.
Totul Despre Mame: Ce credeți că îi face pe părinți să spună că și-ar dori mai mulți dascăli ca dumneavoastră?
Cred că părinții își doresc ca în centrul activității profesorilor să fie copiii. Iar munca de la clasă să fie gândită în folosul fiecărui copil. E absurd să fii profesor și să nu-ți cunoști elevii. Educația se face numai cu acceptul copilului, câștigându-i bunăvoința și motivându-l. Din păcate, unii profesori sunt comozi, blazați și nu-și asumă rolul formator, tratând fiecare clasă ca un întreg.
Eu am abordat public teme importante și am deschis niște subiecte de care mulți oameni din interiorul sistemului se feresc. Dar lucrurile pe care le spun sunt cunoscute de profesori și există foarte multe cadre didactice care conștientizează tarele școlii noastre și își fac datoria.
Fac eforturi să-mi cunosc elevii, să pregătesc activități individuale potrivite pentru fiecare, le ofer cărți spre lectură care se potrivesc cu caracterul și experiența lor. Sunt încântați să vadă că un profesor se gândește la ei și adaptează materia ținând cont de individualitatea lor. Elevii de gimnaziu sunt mult mai atrași în activitatea didactică când există o implicare emoțională bilaterală.
Ați spus la un moment dat că nu le cereți elevilor să citească Eminescu sau Creangă, ci mai degrabă ”Micul Prinț” sau ”Cartea Junglei”. Cât de relevanți mai sunt clasicii români pentru elevi și cum explicați locul privilegiat pe care îl ocupă în programele școlare?
În învățământul gimnazial nu sunt studiați anumiți autori, profesorul poate alege texte din literatura română sau străină texte potrivite pentru elevii săi, obiectivele generale fiind: dobândirea unor instrumente de lucru, formarea unor deprinderi. Da, propun și texte din literatura străină, pentru că literatura română este săracă în texte pentru copii și adolescenți. Iar clasicii literaturii nu au scris pentru gimnaziu, publicul lui Eminescu nu era reprezentat de copiii de 13-14 ani. Textele unor autori ca Slavici, Creangă, Negruzzi nu au fost scrise pentru a fi citite de copii.
Odată ce textele clasicilor au fost canonizate în școală, s-a creat o tradiție a studierii acestor texte, care n-a dispărut nici odată cu schimbarea programei, schimbare care îi permite profesorului să-și aleagă textele de studiu la clasă. „Autodenunțul” meu este o hiperbolă, un protest față de această stare de lucruri și un semnal că e nevoie să înnoim panoplia de texte. Și punând problema astfel, am generat reacții viscerale, lovind într-o sensibilitate naționalistă: adulții care au pierdut legătura cu generațiile de astăzi și nevoile lor, printre ei numărându-se destui profesori, au condamnat vehement un perceput atac la valorile naționale, pentru că propunerea mea deturnează ceea ce ei au învățat, respinge tradiția textelor cu care ei au crescut. Fără să se întrebe însă cum se raportează copiii de astăzi la aceste texte, ce valoarea formatoare au, în sensul dobândirii deprinderilor de utilizare a limbii române.
Insistând pe nume autori și tradiția școlii, și nu pe crearea de competențe, nu facem decât să lipsim generații întregi de mijloacele intelectuale, curiozitatea prin care se pot apropia ei înșiși de cultura și de valorile românești, nu facem decât să formăm zeci de mii de analfabeți funcțional în fiecare an, elevi cu rezultate foarte slabe la testările naționale, care vor avea mari dificultăți de integrare într-o societate europeană bazată pe cunoaștere.
De ce nu (mai) citesc copiii?
Copiii citesc. Dar nu texte greoaie, vechi, care nu se referă în niciun fel la viața lor. Citesc texte proaspete, vii care pornesc de la prezent, texte în care se regăsesc. Copiii citesc la întâmplare, ce e la modă. În lipsa unei intervenții a profesorului de română, lectura poate deveni mediocră. Aici e rolul meu, să îndrum micii cititori spre cărțile mari ale literaturii universale ca să le îmbogățesc cunoașterea. Mi-a lipsit mult în adolescență o persoană care să mă îndrume în alegerea lecturilor mele. Și simțeam atunci că pierd atât de mult navigând orbește în biblioteci pline de cărți, fără să știu ce e mai bine să aleg pentru mine la un moment dat.
Aglomerarea de comentarii, standardul foarte înalt al discuției despre text, toate acestea îi fac pe copii refractari la literatura română. Am rumegat atâta timp comentarii și idei, încât nu mai vorbim despre texte, ci despre comentariile asupra lor și am pierdut contactul autentic cu literatura. Nu-i lăsăm pe copii să-l citească pe Eminescu în felul lor unic, ci îi încărcăm de povara unei întregi literaturi critice care s-a fundamentat pe scrierile sale. Nu predăm literatură, ci meta-literatură.
Elevii de gimnaziu sunt prea fragili, prea tineri și au o reacție emoțională de respingere a comentariilor, a ideilor pe care nu le înțeleg. În consecință, ei resping și textele care le-au generat. Încă nu știm să-i câștigăm spre lectură și credem că învățarea este o obligație a elevului. Nu, este o obligație a profesorului de a crea curiozitatea și premisele pentru învățare.
Ce ar trebui să facă părinții și profesorii pentru a le deschide copiilor apetitul pentru lectură încă de când sunt mici?
Trebuie să le stârnească curiozitatea. La vârste diferite sunt mijloace diferite de a face asta. Apetitul pentru lectură apare doar la cei care sunt capabili să înțeleagă lumea prin lectură, care și-au dezvoltat acest organ intelectual. Și dezvoltarea e un cerc virtuos în care, pe măsură ce copilul citește povești, începând de la cele mai simple, el devine capabil să conceptualizeze lumi imaginare complexe, să facă inferențe, legături între furnicuțele scrise pe hârtie, ideile din spatele lor și lumea reală. Ca să accelerezi acest proces trebuie să te folosești de ce îi este propriu copilului: jocul, curiozitatea, bucuria, râsul.
Dacă îmi cereți o formulă magică prin care să fac un copil de 12-13 ani, care stă toată ziua pe tabletă sau la fotbal, să înceapă să devoreze cărțile din bibliotecă, o să vă dezamăgesc. Pentru un copil care nu și-a dezvoltat de mic această latură și a făcut numai ce se cerea la școală e un șoc să-l pui în fața unui monstru de câteva sute de pagini. Nu-și va dori să citească și va vedea lectura ca pe o corvoadă inutilă. E o problemă recurentă cu elevii de gimnaziu. Și textele clasicilor nu ajută.
Copilul trebuie să interacționeze la o vârstă fragedă cu textul scris, mereu într-o formă atrăgătoare și adecvată intereselor lui. Un elev de școală primară va fi atras de povești colorate, cu exact atâta text cât să-și poată explica imaginile. La gimnaziu preferă fantasticul ușor și cărțile de aventură. Esențial este nu să-i impui cartea, ci să-i permiți să-și aleagă ce carte vrea să citească, indiferent de cât de copilărești ni se par nouă alegerile sale. Numai faptul de a avea un text în față, e un semn bun. Nu e vorba atât despre a învăța ceva din carte, ci mai ales despre a dobândi abilitatea de a citi, obișnuința de a ține o carte în mâini, de a crește alături de carte, astfel încât în viața sa lectura să fie importantă.
Ne aflăm în situația paradoxală de a avea un număr uriaș de olimpici și de a fi fruntașii Europei la procentul de analfabeți funcționali. Ce vină credeți că au profesorii în acest dezechilibru?
În primul rând, profesorii au merite puține pentru olimpici. În general, un elev olimpic este rezultatul investițiilor majore ale familiei sau rezultatul unei implicări individuale extraordinare. Ei ar fi fost olimpici și dacă s-ar fi născut în Madagascar. În general, olimpicii nu sunt un produs al învățământului românesc, rezultatele unui demers urmărit, intenționat. Ei doar trec prin sistem. De aceea, e greșit să introducem tema olimpicilor în orice caracterizare a învățământului. Ei sunt în afara sistemului.
Performanța reală a învățământului de masă se observă în formarea unei baze minime de deprinderi și abilități, la care să aibă acces toți membrii societății, indiferent de categorii sociale, de capacități native. Iar aici, într-adevăr, suntem falimentari. Scoatem pe bandă rulantă absolvenți de gimnaziu și liceu care nu știu să scrie corect, nu pot formula mesaje coerente, unitare, nu pot vorbi în fața unui auditoriu.
Am întâlnit profesori care își predau materia despre trunchiuri de con, fără să le pese că elevii lor abia știu să citească și nu înțeleg conținutul unei probleme simple. Se sare peste etape cu pași de elefanți, pentru că mulți profesori își fac treaba funcționărește, neținând seama de copiii pe care-i au în față, de cunoștințele lor, de nevoile și lipsurile lor. Profesorul marionetă care își ține spectacolul în fața clasei și nu primește, nu ascultă niciun semnal de la copii.
Profesorilor nu li se cere altceva decât să livreze programa. Când se întâmplă asta, ei sunt degrevați de responsabilitatea de a fi profesori. Și dacă nu respecți cu strictețe materia, ești penalizat. Dovadă este reacția publică de indignare la zvonul că există un profesor care îndrăznește să nesocotească programa: „Să fie dată afară !”, au strigat. Ca și cum nu te poți numi profesor dacă te raportezi la nivelul și nevoile reale ale elevilor, și nu la ce pretinde ministerul că acestea ar trebui să fie. Avem un învățământ centralizat care țintește să uniformizeze cu forța și anulează individualitatea, ritmul propriu al dezvoltării copiilor, nevoile particulare. Și impune un ritm alert de asimilare a unor cunoștințe extrem de dificile, țintind să formeze doar vârfuri, după principiul totul sau nimic. Din această cursă scapă cine poate, prin mijloace proprii, de regulă fentând sistemul: un comentariu învățat pe dinafară, un referat copiat. Însă prin educație trebuie să îl facem pe copil să iubească lectura și să îl apropiem de lumea cunoașterii, să-l convingem să deschidă alte cărți acasă. Învățarea, nu fentarea, trebuie să devină o parte componentă a vieții.
Ca profesor de limba română, cum explicați faptul că foarte mulți copii, dar și părinți sau chiar profesori, au carențe serioase privind limba română? Cum se face că după lecții zilnice de limba română pentru mai bine de zece ani, mulți nu cunosc lucruri elementare, precum scrierea cu doi ”i” sau folosirea corectă a cratimei?
Nu e nicio filosofie aici. În cei zece ani de limba română, elevii nu învață să scrie și să vorbească în limba română, ci un amalgam eclectic de fundături și detalii de filologie, bucățele inutile de păreri critice despre autorii relevanți, noțiuni gramaticale inaplicabile prin complexitate și inutile unor semianalfabeți, care trebuie să deprindă înainte de orice meșteșugul de a scrie și a vorbi. Când faci toate lucrurile astea timp de zece ani, în loc să te concentrezi pe lucrurile de bază, eșuezi lamentabil pe toate planurile, nu doar pe planul alfabetizării, ci și pe planul dezvoltării individuale. Poveștile de succes aparțin celor care se salvează singuri, nu grație sistemului.
Sistemul se autoreproduce: elevii de astăzi vor fi profesorii de mâine. Așa se explică și incredibila inerție a învățământului nostru și rezistența la schimbare. Chiar și cu o pregătire pedagogică solidă, profesorul va aplica la clasă comportamente și metode pe care le-a observat în ipostaza de elev.
Cum ați caracteriza școala românească?
O oglindă a societății, diformă. Multora le face rău. Nu-i pregătește suficient pe copii pentru viață, nu le creează un set minim de deprinderi și cunoștințe necesare în viața de adult, nu-i învață drepturile lor, lucruri ce țin de sănătate, alimentație, igienă. Îi pregătește doar pentru alte etape mai târzii ale școlarității, la care cei mai mulți nici nu ajung, irosind în schimb cei mai prețioși ani formativi. Pe mulți îi ciuntește definitiv.
Cât de mult ar trebui să se implice părinții în viața școlară și cum ar trebui să facă acest lucru?
Dincolo de vreun miracol instituțional sau politic, părinții sunt singura șansă reală de a aduce școala cu picioarele pe pământ. Trebuie, înainte de toate, să se organizeze, pentru că niciun părinte nu poate evalua corect toți profesorii și nici nu are o referință la care să raporteze activitatea acestora. În schimb, un comitet activ de părinți care să-și cunoască drepturile legale și care să fie tot timpul cu ochii pe activitatea didactică e o forță de temut prin care se pot schimba directori, profesori.
Considerați că sistemul privat este o alternativă potrivită?
La nivel individual, învățământul privat poate fi o alegere pentru părinții foarte implicați și care își permit. La nivelul întregii societăți nu ne putem culca pe o ureche, așteptând alternative private; un exod în masă din sistemul public e un semn al eșecului pe care nu o să-l întâlniți într-o țară avansată. Rolul școlii publice este acela de a oferi șanse egale tuturor copiilor, indiferent de posibilitatea financiară a părinților, iar inechitățile educaționale sistematice sunt caracteristice țărilor subdezvoltate.
Care este cea mai mare bucurie pe care o aveți ca profesor?
Sunt multe bucurii. Cred că cea mai mare satisfacție e să vezi că ai găsit împrejurarea, exercițiul, activitatea pe placul unui elev care nu e foarte activ la oră; să îi văd că vorbesc cu însuflețire și încântare, implicați în discuție e o mare bucurie pentru mine. Satisfacțiile sunt frecvente. Îi vezi cum cresc sub ochii tăi, cum se schimbă în bine. Ce bucurie poate fi mai mare ?
Mă bucur foarte mult când constat că sunt sinceri, că nu se mai tem să răspundă, că pot spune că nu le-a plăcut un text, un subiect de gramatică, că au curaj să-și susțină ideile. Ei își formează de-a lungul anilor petrecuți în școala noastră un mecanism de apărare foarte bun, jucând un rol al copilului cuminte. Știu ce trebuie să spună, cum să se comporte, ce se cuvine să facă. În clasa a V-a sunt deja formați în spiritul acesta al autocenzurii. Vreau să îi eliberez de chingile fricii și creez o atmosferă caldă. Mă bucur să-i văd că îndrăznesc să se prezinte cu prenumele urmat de nume, că îndrăznesc să se afirme ca indivizi. Mă bucur când vin cu idei despre activități pentru lectură, când descoperă o nouă carte pe care vor să o prezinte colegilor.
Nu sunt la catedră doar să predau materie, ci să educ în spiritul unor valori – bunătate, curaj, adevăr, altruism -, să formez oameni curajoși, cu încredere în ei, puternici, oameni liberi, care să pună la îndoială ce li se spune.
