Cum era, cum este şi cum aş vrea să fie şcoala

cum-as-vrea-sa-fie-scoala-totul-despre-mame

Gânduri despre trecut, prezent și viitor în școala românească

Astăzi aș vrea să scriu despre cum a fost, cum este și cum aș vrea să fie școala în România. Deși au apărut, firav, câteva inițiative bune, unele de stat, altele particulare, sistemul de educație românesc se confruntă cu aceleași probleme ca acum 20 sau 30 de ani. Din nefericire, la școlile private taxele sunt uriașe pentru majoritatea românilor, astfel încât acolo învață doar copiii privilegiați din punct de vedere material – nu există, astfel, o selecție naturală, reală a capacităților intelectuale ale celor mici. Rămân variantele școlilor de stat unde pare că timpul s-a oprit pe loc.

Iar eu privesc neputincioasă cum distanța uriașă dintre felul în care sunt educate fetele mele acasă și felul în care sunt educate la școală mai mult le derutează decât le face bine.

Școala, pe vremea mea

A fost un fiasco. Iar asta o spune un copil cu frică de profesori, conștiincios, ascultător, premiant, care nu mânca de prânz înainte să-și termine temele pentru a doua zi. La ce mi-a folosit această atitudine? La nimic. Dimpotrivă.

Am fost învățată că, dacă nu respect regulile sau am impertinența să le contest, voi primi rigle la palmă până mi se vor înroși. Că, dacă un copil nu este atent la ore sau mestecă gumă, “tovarășa” va veni, îi va scoate guma din gură și i-o va lipi de păr, astfel încât să nu mai fie scoasă decât cu foarfeca.

Am învățat că ambalajul exterior contează mi mult decât orice – că, dacă mama mă primenea și mă trimitea curată în fiecare zi, eram dată de exemplu pozitiv în fața celorlalți copii a căror singură vină era că aveau niște părinți neglijenți sau prea ocupați.

Am învățat că riglele la palmă se pot primi și preventiv și că, dacă un copil a fost gălăgios, toți ceilalți vor fi pedepsiți. Așadar vor trage toți, pe nedrept, pentru un singur vinovat. 

Am învățat că notele se dădeau (și) în funcție de mărimea găinii pe care părinții cu teren și acareturi la “țară” i-o ofereau “tovarășei”.

Am învățat că un copil nu poate fi cuminte decât dacă stă cu mâinile la spate, în liniște deplină, iar dacă nu face asta, va sta la colț, în picioare, cu mâinile în sus, toată ora.

Am învățat că, mai rău decât rigla la palmă, era rigla primită în cap, pe cant.

Am mai învățat că poți primi două cărți groase peste ochi de la profu’ de fizică, tânăr și good looking, în clasa a VIII-a, când te transformi din fată în femeie (umilința supremă îndurată ca adolescentă), sau că te poți trezi cu un mănunchi de chei în moalele capului, aruncat de la mare distanță, de la profu’ de geografie, care a și murit de inimă (rea) la scurt timp.

Am învățat că trebuie să mă supun și să mă tem. Am învățat că fiecare poartă pe frunte o etichetă.

Școala, în prezent

Și m-am făcut mare. Cu traumele acumulate în școală atârnând greu pe umerii mei, a trebuit să-mi cresc copiii. În primii ani de experiență ca părinte foarte tânăr, am făcut multe greșeli. Una dintre ele a fost să-mi dau copilele la o grădiniță, apoi la o școală cu profil ecumenic. Să nu vă gândiți că aici îi îndoctrinează să ajungă măicuțe și preoți. Nicidecum.

Pe vremea când am ales această școală pentru ele, mi-am imaginat că va fi ceva mai multă disciplină și că vor fi educate într-un spirit moral ceva mai profund ca la școlile de profil. Am aflat (pe spinarea copilelor) că nu Dumnezeu, ci omul sfințește locul. Am aflat că singurul care contează este individul, și nu sistemul. Am aflat că există oameni deschiși la minte și dascăli extraordinari printre fețele bisericești, așa cum în rândul lor există și oameni limitați.

Practic, nicio diferență între aceste școli și unele de cartier. Poate că singura diferență pe care am observat-o a fost una negativă: familiile “destrămate” nu sunt privite cu ochi buni. Dacă pe vremea când făceam parte dintr-o familie catolică, totul era lapte și miere în comunicarea dintre noi și cadrele didactice, acum, la doi ani de la divorț, încă se resimte o oarecare tensiune din partea învățătoarei la adresa copilului cel mic și care nu știe să se apere. 

În rest, aceeași concurență prost înțeleasă, atât din partea părinților, cât și a cadrelor didactice. Aceeași luptă în orgolii a celor mari, din care cei mai șifonați ies chiar odraslele lor. Aceeași dorință de a fi cuminte și a tăcea chitic, de a excela la tot și la toate – paradoxuri de neimaginat pentru o minte liberă.

Mă gândesc cu groază la ce confuzie trebuie să se producă în capetele copiilor mei. Pe de o parte școala, care pune accent pe competiție tâmpă, ordine și disciplină, pe supunere oarbă. Pe de altă parte eu, care le spun să nu facă nimic din ceea ce nu cred până la capăt, să aibă curaj să-și susțină punctul de vedere, să se ducă să se joace în vacanțe, nu să-și consume copilăria cu excerciții suplimentare.

Școala, pe viitor

Ceea ce în alte părți deja se întâmplă, la noi nu există nici măcar în fază de proiect. Vă dau drept exemplu sistemul danez de învățământ – unul dintre cele mai bune din întreaga lume. Aici, lecțiile se desfășoară sub sloganul “E distractiv la școală”, iar integrarea pe piața muncii a absolvenților trece de 80%. În Danemarca, lecțiile sunt relaxate și, când timpul o permite, se desfășoară în natură. Iar copiii iau note de-abia ajunși la liceu, pentru că în Danemarca nu este încurajată competiția, ci individualitatea.

Visez și eu la o astfel de abordare educațională la noi în țară. Până atunci, însă, voi continua să aduc eu conceptele daneze la noi acasă. Le voi spune pe mai departe copilelor mele că aproape nicio comparație nu are valoare și că nu aduce nimic bun. Le voi spune că singura comparație care contează este cu ele însele. Astfel, în loc să copieze pe cineva din anturaj, să se străduiască în fiecare zi să fie o variantă mai bună a a propriului sine. 

Le voi învăța că nu există întrebări greșite, și că singura greșeală este să nu întrebi atunci când nu știi. Le voi spune că nimeni nu s-a născut învățat și că nici cel mai erudit profesor din lume nu deține toate răspunsurile. Le voi face să înțeleagă că educația este continuă, ea nu se sfârșește odată cu terminarea studiilor.

Le voi învăța să nu se teamă să-și spună punctul de vedere, și să-l susțină, atât timp cât păstrează decența în exprimare și ton. Le voi învăța să nu se simtă constrânse. Și, mai presus de toate, le voi învăța că, mai bine decât să urmeze orbește, este să devină ele însele buni lideri de urmat.

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație