Vocea ta. Unde s-a dus respectul față de cei mai în vârstă? La ce eșuează părinții din ziua de azi!

respectul față de cei în vârstă

Nu-mi vine să cred că tocmai eu am pus întrebarea asta: „Unde s-a dus respectul față de cei în vârstă?”, dar pur și simplu sunt invadată de atâtea exemple de comportamente negative ale copiilor la adresa celor mai mari ca ei. Am impresia că pur și simplu ei nu înțeleg noțiunea de respect.

Primește cele mai utile articole de parenting direct la tine în Inbox

Scrie-ne adresa ta de email

Nu sunt cea mai respectuoasă persoană. Recunosc asta. Iar cei apropiați știu că întotdeauna sunt gata să dau replica unuia „mai mare” ca mine, indiferent cine ar fi, dacă sunt convinsă că am dreptate. Am făcut asta și când eram o „mucoasă” și, de fiecare dată, eram tare mândră pentru că nu-mi era frică să vorbesc.

Tata îmi spunea întotdeauna: „Fata mea, îți trebuie respect și disciplină. Respect și disciplină! Ai înțeles?”. Dar cumva simțeam că nu înțeleg așa că mi-am dezvoltat un acut sentiment de a lua atitudine, chiar dacă eram privită ca și cum nu i-aș fi respectat pe cei din fața mea.

Respectul față de cei în vârstă, doar o amintire din copilăria mea?

Însă ce observ la copiii din ziua de azi este că pur și simplu nu le pasă de ce spune adultul de lângă ei. Ei nu execută nimic. Fie se fac că nu aud, fie întreabă „de ce?” și fac tot ce știu ei. Iar când vorbesc despre copiii din ziua de azi, îl bag și pe al meu în aceeași oală – un băiețel de șase ani. El vorbește tare lejer cu bunicii lui, permițându-și chiar să le facă farse și să le spună: „nu vreau!” – lucruri imposibile pentru mine, când eram eu de vârsta lui sau chiar mai mare.

De câte ori observ că are un astfel de comportament, lipsit de respect, îl trag deoparte și îi țin o mică „teorie” (cum îi plăcea tatei s-o numească, iată că acum mi-a venit și mie rândul). Îi explic că nu e frumos ce a zis, că trebuie să facă așa și așa, etc., dar nu știu cât de eficientă chiar sunt.

„Una din formele cele mai sincere de respect este, de fapt, să asculți ceea ce are altcineva de spus.” (Bryant McGill)

Lipsa de respect față de cei mai mari a devenit o chestiune care caracterizează întreaga generație de copii din ziua de azi. De dimineață am fost martora unei întâmplări: doamna învățătoare i-a rugat frumos pe niște copii să facă schimb de locuri în bănci, iar ei au stat pur și simplu nepăsători, privind în gol. Doamna a insistat așa că unul a zis că nu vrea, iar celălalt a întrebat: „de ce?”. Iar apoi nimic nu s-a întâmplat. Doamna a zis că va rezolva ea mai târziu.

Am rămas stupefiată. Păi, pe vremea mea (de parcă ar fi fost acum 100 de ani), ce zicea doamna era lege. Nici nu-mi imaginam să n-o ascult, să nu fac ce zice. Nu exista așa ceva. Sau să-mi permit eu să-l trag pe tataie de urechi? Să nu dau eu sărumâna vreunei mătuși când o vedeam? Să stau nepăsătoare și să mă fac că plouă când vorbea vreun adult? Nici vorbă! Și repet, nu am fost cel mai respectuos copil.

Și-atunci unde am greșit eu, ca părinte? De ce n-am reușit să-mi învăț copilul ce e ăla respect? De ce e asta o problemă universală a părinților și a copiilor din ziua de azi?

Nu sunt de acord cu palma la fund și nici cu țipatul sau trasul de urechi (metode preferate de mulți părinți de-ai noștri), însă trebuie să recunosc că au reușit să ne facă să înțelegem că e necesar să-i respectăm pe cei din jur, că trebuie să vorbim într-un anumit fel cu cei mai mari ca noi, că nu e frumos să ignori ce zice un adult și că pe doamna o ascultăm când ne zice să ștergem tabla sau să facem altă treabă, chiar dacă n-avem chef sau ne e lene.

Noi, ca tineri părinți, am pierdut asta din vedere. Vrem să avem copii indepedenți și asta e foarte bine – și eu îmi doresc același lucru pentru băiețelul meu. Dar a fi indepedent și a pune întrebările corecte, a nu te lăsa călcat în picioare și a lua atitudine nu înseamnă a fi lipsit de respect. Ba dimpotrivă!

Atunci când respecți, atunci ești respectat, așa îți câștigi respectul!

Copiii sunt mici acum, dar vor crește și poate vor fi ei profesori – oare le-ar plăcea să fie tratați așa cum o fac ei: ignorând ce li se zice, întorcând spatele, vorbind urât?

În copilărie ni se spunea întruna să-i respectăm pe cei mai mari ca noi, dar eu zic că dacă vrem o viață armonioasă, atunci îi vom respecta și pe cei de-o vârstă cu noi, dar și pe cei mai mici.

„Copiii nu au excelat niciodată în a asculta ce le spun adulţii, dar nu pierd nicio ocazie de a-i imita.” (James Baldwin)

Vreau să-mi învăț copilul să fie respectuos și o să încep, în primul rând, să fiu mai atentă la mine, la cum îl respect eu pe el. Și-apoi o să avem tot felul de discuții, dar unele mai lungi, nu care să conțină doar trei cuvinte: „Respect și disciplină”. Mi-ar fi de folos și sugestiile voastre – voi cum îi învățați pe cei mici respectul?

Dacă ți s-a părut util acest articol, dă LIKE paginii noastre de Facebook, unde găsești și alte articole cel puțin la fel de interesante.