TDM: Dragă Alexandra, de ce ai simțit nevoia să mergi în Finlanda pentru un master în sisteme educaționale? Ce ai găsit în Finlanda și nu în altă parte?
A.A.: A fost de ajuns o vizită de o săptămână la Turku pentru a mă convinge de faptul că tot ce știam despre educația finlandeză era nu doar atractiv în teorie, dar și funcționează foarte bine în practică. Finlanda reprezintă pentru studenții, profesorii și experții internaționali locul în care aplicarea ultimelor descoperiri în materie de științe ale educației nu întârzie să apară, neexistând un cadru atât de birocratic și de greoi ca în multe alte țări. Ce-mi puteam dori mai mult?
TDM: Ai fost profesoară de limba engleză timp de șapte ani, înainte de a pleca în Finlanda pentru un master în sisteme educaționale. Cum se vede școala românească din perspectiva profesorului?
A.A.: Experiența mea ca profesor a fost una variată, atât din punct de vedere al vârstei cursanților mei (2-77 ani), cât și din cel al instituțiilor în care am predat sau lucrat, finalizând anul trecut cu un stagiu la Ministerul Educației Naționale. Toate acestea m-au ajutat să-mi creez o imagine mult mai fidelă asupra sistemului astfel încât să pot afirma că reforma profundă din educație nici măcar nu a început.
Din perspectiva profesorului care își iubește meseria și care crede cu încăpățânare că și copiii din România merită și pot avea o educație ca cea din Finlanda, am simțit deseori că sunt subapreciată, ceea ce m-a făcut să-mi caut un alt drum. Privind în urmă și având în minte câteva elemente ale unui sistem educațional de succes, am astăzi sentimentul că am făcut cea mai bună alegere nefăcând concesii. Nu putem avea învățământ de calitate fără oameni pregătiți și integri, în care să avem încredere și pe care să-i lăsăm să-și facă treaba. Problemele de etică (șpagă în școli, meditații neimpozitabile, examene furate, posturi „cu dedicație”, hoție intelectuală etc.) sunt cele care țin școală românească pe loc. Educația fără corectitudine nu se poate numi educație.
TDM: A fost o vreme când românii se mândreau cu sistemul lor educațional. Numărul mare de olimpici internaționali pe care acest sistem îl producea anual părea să fie un indicator bun de performanță. Cum se vede sistemul nostru educațional din Finlanda și care sunt indicatorii după care crezi tu că ar trebui evaluat un sistem educațional?
A.A.: Olimpicii internaționali și profesorii lor au avut și merită să-și păstreze reputația. Problema e altundeva. Numărul acestora nu trebuie confundat cu numărul de elevi și de profesori din întreg sistemul de învățământ, fiindcă statistic vorbind ei sunt excepția, nu regula. Sistemul de învățământ de masă este creat pentru a forma generații întregi de specialiști, nu doar de a-i ajuta pe cei excepționali. Nemulțumirea mea și a multor români vine din faptul că în ultimii ani mai puțin de jumătate din absolvenți își încheie studiile cu reale șanse de a se integra onorabil pe piața muncii, ceea ce ne face extrem de vulnerabili ca societate, având o capacitate umană și economică limitată de a ne sprijini reciproc și de a acționa în coeziune. Un sistem educațional cu adevărat performant nu-și pierde elevii pe parcurs și nu-i stigmatizează, ci face eforturi susținute pentru a-i integra în școli, îi ajută să țină ritmul cu ceilalți, le oferă consiliere profesională pe tot parcursul studiilor și le oferă toate resursele necesare pentru a reuși.
Înainte de a ne aștepta să avem un sistem performant trebuie să știm care este sunt elementele cheie care definesc performanța. Din exemplul pe care urmează să-l dau vă veți da seama imediat că nu facem, ca sistem, nici pe departe atât cât ar trebui pentru a-i susține pe toți copiii să reușească.
În Finlanda aproape 100% din copii merg la școală, indiferent de naționalitate și etnie; toate școlile au toate dotările necesare desfășurării de activități academice și practice variate (săli pentru studiul interactiv al limbilor străine, laboratoare, instrumente muzicale, săli de sport, bucătării dotate complet, mașini de cusut, ateliere de lucru); profesorii sunt foarte bine pregătiți și beneficiază de sprijinul unei echipe de experți din diferite domenii pentru rezolvarea problemelor apărute; elevii de liceu își pot alege cursurile pe care să le urmeze și 93% dintre ei promovează bacalaureatul; toți studenții primesc burse din partea statului. Nici nu e de mirare că în România rata de succes a sistemului este atât de scăzută, dar încă decentă, doar datorită eforturile suplimentare ale părinților.
TDM: Sistemul educațional românesc este atacat din toate părțile. Uneori este găsit vinovat sistemul, alteori profesorii, uneorii chiar elevii. Cum vezi tu aportul părinților în schimbarea și îmbunătățirea școlii românești? Ce putem face noi, părinții, pentru a face din educația copiilor noștri un act de calitate, creativitate și învățare reală nu unul constrângător și poate chiar traumatizant?
A.A.: Sistemul nostru educațional, fără nicio îndoială, nu are prea multă coerență, însă deseori uităm să ni-l asumăm. El este „al nostru” fie și doar pentru că în el ne-am format, așadar purtăm răspunderea pentru cum arată el astăzi, fie că avem puterea s-o admitem, fie că nu. Așa cum am spus mai sus, unele concesii duc treptat la o înrăutățire a situației în asemenea măsură încât devine mult mai dificilă schimbarea, așa că cel mai bine este să învățăm să ne spunem punctul de vedere și să apărăm ceea ce contează cu adevărat pentru copii.
Părinții ar trebui să spună mai clar „Nu, nu este responsabilitatea mea ca părinte să cumpăr cretă, table, bănci, perdele, ci este a MEN și a municipalității, fiindcă pentru asta mi-am plătit taxele” și „Da, rolul meu este să învăț cum să-mi ajut copilul și să încerc să fiu un părinte mai bun: să citesc mai mult, să rezerv mai mult timp copilului meu, să discut cu profesorii doar despre copilul meu și nevoile lui”. Ca părinți, profesori și elevi, nu știm exact ce să cerem și cum să cerem. Nu scandalurile din ultima vreme duc la soluționarea problemelor, ci colaborarea. Câtă vreme pornim de la premisa că ne aflăm în tabere diferite, nu vom realiza că avem un scop comun – „educația de calitate” – și nu vom reuși să producem schimbări de durată.
