Băiatul cel bubos şi ghigorţul (III), de Petre Ispirescu

Prima parte, AICI. Partea a doua, AICI.

După ce ospătă ca un împărat, a doua zi plecară vânătorii cei rătăciţi. Găsind o potecă care îi scoase la luminiş, de unde cunoscură drumul, împăratul plecă la curtea lui cu hotărâre desăvârşită a pune gonaci cari să afle ale cui erau palaturile acelea din coprinsul împărăţiei sale, şi despre care nimeni nu-i povestise nimic. El avea de gând ca să porunească mai apoi să i-l aducă lui acolo.

Vulturul urma a hrăni copilaşul lepădat de mă-sa şi pus în copaci, carele creştea repede ca o floare, până ce într-o zi se ţinu vulturoaica după dânsul să vază unde tot vine el. Când privi ceea ce făcea, îşi zburli penele de pe dânsa şi puse gând rău copilului. Ea se ascunse şi stete acolo până ce plecă vulturul.
Cum se duse el, vulturoaica veni la copil şi cu pliscul începu a ciocni în pieptul copilului, ca să-i mănânce rărunchii. Pieptul fiind tare, pentru că era, cum zisei, de aur, nu-l putu sparge aşa lesne. Copilul, cum simţi ciocniturile vulturoaicei, întinse mânuşiţele, parcă l-ar fi învăţat cineva, apucă pe vulturoaică de gât, şi strânse, şi strânse, până ce o sugrumă şi căzu jos moartă.

Atunci şi copilul, coborându-se din copaci, o apucă razna pe câmp. În cale se întâlni cu un cocor. Cum îl văzu, se împrieteni cu el. Cocorul dând peste o aşa bunătate şi frumuseţe de copil, nu se mai îndură a se dezlipi de dânsul, şi trăiau împreună în cuibul lui. Găsind o carte pe unde colinda cocorul, o aduse băiatului, şi acesta învăţă să citească şi să scrie.
După ce se mai mări băiatul, cocorul îl învăţă a face o luntre, cu care se plimba pe apă. El lua oameni cu dânsul în luntre, cu care se învăţa la mânat. Mai târziu el îi şi întrecu la meşteşugul de a mâna luntrea şi îi plimbă şi pe dânşii.

Plimbându-se el aşa pe apă, a zărit palaturile tatălui său. A cercetat ce era aceea şi a aflat că acolo trăieşte o pereche de oameni. El s-a dus să facă cunoştinţă cu dânşii. Acolo, din una, din alta, se dară în vorbă şi despre copii, şi află că el este copilul lor.
După aceasta părinţii îl rugară să rămâie cu dânşii. El nu voi, vezi că ursita lui îl trăgea în altă parte. Se puse în luntre şi ieşi la lume. Aci daca ajunse, dete peste palaturile împăratului, tatăl mă-sii.

Cum îl văzu împăratul, nu ştiu ce parcă îi zicea să ia în nume de bine pe acest june. Iar lui, fără să ştie de ce, îi tâcâia inima de bucurie. Vezi că, măre, sângele apă nu se face, şi rubedenia la rubedenie trage ca acul la magnet. El intră în slujbă la împăratul. Şi isprăvile ce aduse împărăţiei prin iscusinţa lui făcu pe împărat să aibă pe acest tânăr mai de aproape al său. Fiind tot pe lângă împăratul, şi văzând adesea pe fata împăratului, căci după surghiunirea fetei celei mari dobândise împăratul altă fată, îl bătu gândurile să se întinză până la dânsa şi nu greşi, căci şi ea pusese ochii pe dânsul. Într-o zi se încumese a-i face cu mustaţa, dară cam cu sfială; ea se uită galeş la dânsul. Azi aşa, mâine aşa, până ce într-o zi merseră amândoi înaintea împăratului, dădură în genunchi, mărturisiră că sunt îndrăgiţi, şi se rugară de împăratul să-i căsătorească.

Împăratul, carele ştia de patarama celei dintâi fete, nu se împotrivi nici o cirtă de timp, ci ştiind şi pe băiat deştept şi ager la minte, puse de le făcu un pui de nuntă de ştiu că s-a dus pomina. Apoi, fiind şi bătrân, se coborî din scaunul împărăţiei şi îi urcară pe dânşii, cari domniră cu omenie câte zile avură.
Şi încălecai p-o şea și v-o spusei dumneavoastră așa.

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație