Capra cu trei iezi

Capra cu trei iezi, de Ion Creangă

Era odată o capră care avea trei iezi. Iedul cel mare și cu cel mijlociu dau prin băț de obraznici ce erau, iară cel mic era harnic și cuminte. Vorba ceea: „Sunt cinci degete la o mână și nu seamănă toate unul cu altul”.

Într-o zi, capra cheamă iezii de pe-afară și le zice:

– Dragii mamei copilași! Eu mă duc în pădure că să mai aduc ceva de-a mâncării. Dar voi, încuieți ușă după mine, ascultați unul de altul, și să nu cumva să deschideți până ce nu-ți auzi glasul meu. Când voiu veni eu, am să va dau de știre, că să mă cunoașteți, și am să va spun așa:

Trei iezi cucuieți,
Ușa mamei descuieți!
Că mama v-aduce vouă:
Frunze-n buze,
Lapte-n țîțe,
Drob de sare
În spinare,
Mălăieș
În călcăieș,
Smoc de flori
Pe subsuori.

Auzit-ați ce-am spus eu?

– Da, mămuca, ziseră iezii.

– Pot să am nădejde în voi?

– Să n-ai nici o grijă, mămuca, apucară cu gură înainte cei mai mari. Noi suntem o data băieți, și ce-am vorbit o data, vorbit rămâne.

– Dacă-i așa, apoi veniți să va sărute mamă! Dumnezeu să va apere de cele rele, și mai rămâneți cu bine!

– Mergi sănătoasă, mămuca, zise cel mic, cu lacrimi în ochi, și Dumnezeu să-ți ajute ca să te întoarne cu bine și să ne-aduci demâncare. Apoi capra iese și se duce în treabă ei. Iar iezii închid ușă după dânsa și trag zăvorul. Dar vorba veche: „Păreții au urechi și ferestile ochi”. Un dușman de lup – ș-apoi știți care? – chiar cumătrul caprei, care de mult pândea vreme cu prilej că să pape iezii, trăgea cu urechea la paretele din dosul casei, când vorbea capra cu dânșii. „Bun!” zise el în gândul său. „Ia, acu mi-e timpul… De i-ar împinge păcatul să-mi deschidă ușă, halal să-mi fie! Știu că i-aș cârnosi și i-aș jumuli!” Cum zice, și vine la ușă; și cum vine, și începe:

Trei iezi cucuieți,
Mamei ușă descuieți!
Că mama v-aduce vouă:
Frunze-n buze,
Lapte-n țîțe,
Drob de sare
În spinare,
Mălăieș
În călcăieș,
Smoc de flori
Pe subsuori.

– Hai! deschideți cu fugă, dragii mamei, cu fugă!
– Ia! băieți, zise cel mai mare, săriți și deschideți ușă, că vine mama cu demâncare.
– Sărăcuțul de mine! zise cel mic. Să nu cumva să faceți poznă să deschideți, că-i văi de noi! Asta nu-i mămuca. Eu o cunosc de pe glas; glasul ei nu-i așa de gros și răgușit, ci-i mai subțire și mai frumos!
Lupul, auzind aceste, se duse la un ferar și puse să-i ascute limbă și dinții, pentru a-și subția glasul, ș-apoi, întorcându-se, începu iar:

Trei iezi cucuieți,
Mamei ușă descuieți!…

– Ei, vedeți, zise iarăși cel mare; dacă mă potrivesc eu vouă? Nu-i mămuca, nu-i mămuca! D-apoi cine-i dacă nu-i ea?! Că doar și eu am urechi! Mă duc să-i deschid.

– Bădica! Bădica! zise iarăși cel mic. Ascultați-mă și pe mine! Poate mai de-apoi a veni cineva s-a zice:

Deschideți ușă,
Că vine mătușă!

Ș-atunci voi trebuie numaidecât să deschideți? D-apoi nu știți că mătușa-i moartă de când lupii albi și s-a făcut oale și ulcioare, sărmana?
– Apoi, da! nu spun eu bine? zise cel mare. Ia, de-atuncie rău în lume, de când a ajuns coadă să fie cap… Dacă te-i potrivi tu acestora, îi ține mult și bine pe mămuca afară. Eu, unul, mă duc să deschid.
Atunci mezinul se vară iute în horn și, sprijinit cu picioarele de prichiciu și cu nașul de funigine, tăce că peștele și tremură ca varga de frică. Dar frică-i din raiu, sărmana! Asemene cel mijlociu, țuștiu! iute sub un chersin; se-nghemuiește acolo cum poate, tace ca pământul și-i tremură carnea pe dânsul de frică. Fugă-i rușinoasă, da-i sănătoasă!… Însă cel mare se da după ușă și – să tragă, să nu tragă? – în sfârșit, trage zăvorul… Când, iacă!… Ce să vadă? S-apoi mai are când vede?… Căci lupului îi scăpărau ochii și-i sfârâia gâtlejul de flămând ce era. Și, nici una, nici două, hăt! pe ied de gât, îi ratează capul pe loc și-l mănâncă așa de iute și cu așa poftă, de-ți părea că nici pe-o măsea n-are ce pune. Apoi se linge frumușel pe bot și începe a se învârti prin casă cu neastâmpăr, zicând:
– Nu știu, părerea m-a amăgit, ori am auzit mai multe glasuri? Dar ce Dumnezeu?! Parc-au intrat în pământ… Unde să fie, unde să fie?
Se ițește el pe colo, se ițește pe dincolo, dar pace bună! Iezii nu-s nicăiri!
– Mă!… Că mare minune-i și asta!… Dar nici acasă, n-am de coasă…Ia să mai odihnesc oleacă aste bătrânețe!
Apoi se îndoaie de șele cam cu greu, și se pune pe chersin. Și când s-a pus pe chersin, nu știu cum s-au făcut, că ori chersinul a crăpat, ori cumaătrul a strănutat… Atunci iedul de sub chersin, să nu tacă? – îl păștea păcatul și-l mânca spinarea, sărăcuțul!
– Să-ți fie de bine, nanașule!
– A!… ghidi! ghidi! ghiduș ce ești! Aici mi-ai fost? Ia vina-ncoace la nănășelul, să te pupe el!

Apoi ridică chersinul binișor, înșfăcă iedul de urechi și-l flocăiește și-l jumulește și pe acela de-i merg petecele!… Vorba ceea: „Că toată pasărea pe limbă ei piere”. Pe urmă se mai învârte cât se mai învârte prin casă, doar a mai găsi ceva, dar nu găsește nimic, căci iedul cel cuminte tăcea molcum în horn, cum tăce peștele în borș la foc. Dacă vede lupul și vede că nu mai găsește nimic, își pune în gând una: așază cele două capete cu dinții rânjiți în ferești, de ți se părea că râdeau pe urmă unge toți păreții cu sânge, că să facă și mai mult în ciudă caprei, s-apoi iese și-și caută de drum. Cum a ieșit dușmanul din casă, iedul cel mic se da iute jos din horn și încuie ușă bine. Apoi începe a se scărmăna de cap și-a plânge cu amar după frățiorii săi.
– Drăguții mei frățiori! De nu s-ar fi înduplecat, lupul nu i-ar fi mâncat! Și biată mamă nu știe de asta mare urgie ce-a venit pe capul ei! Și bocește el și bocește până îl apucă leșin! Dar ce era să le facă? Vina nu era a lui, și ce-au căutat pe nas le-a dat. Când jalea el așa, iacă și capră venea cât putea, încărcată cu de-a mâncării și găfuind. Și cum venea, cât de colo vede cele două capete, cu dinții rânjiți, în ferești.
– Dragii mămucuței, dragi! Cum așteaptă ei cu bucurie și-mi râd înainte când mă văd!
Băieții mamei, băieți,
Fumușei și cucuieți!
Bucuria caprei nu era proastă. Dar când s-apropie bine, ce să vadă? Un fior rece că gheață îi trece prin vine, picioarele i se tăie, un tremur o cuprinde în tot trupul, și ochii i se păinjinesc. Și ce era nu era a bine!…
Ea însă tot merge pan’ la ușă, cum poate, crezând că părerea o înșală… și cum ajunge, și începe:

Trei iezi cucuieți,
Mamei ușă descuieți!
Că mama v-aduce vouă:
Frunze-n buze,
Lapte-n țîțe,
Drob de sare
În spinare,
Mălăieș
În călcăieș,
Smoc de flori
Pe subsuori.

Atunci iedul mezin – care acum era și cel dintâi și cel de pe urmă – sare iute și-i deschide ușă. Apoi s-aruncă în brațele mâne-să și cu lacrimi de sânge începe a-i spune:

– Mămuca, mămuca, uite ce am pățit noi! Mare foc și potop au căzut pe capul nostru! Capră atunci, holbând ochii lung prin casă, o cuprinde spaimă și rămâne încremenită!… Dar mai pe urmă, îmbărbătându-se, și-a mai venit puțin în fire s-a întrebat:
– Da’ ce-a fost aici, copile?
– Ce să fie, mămuca? Ia, cum te-ai dus d-ta de-acasă, n-a trecut tocmai mult și iacă cineva s-aude bătând la ușă și spunând:

Trei iezi cucuieți,
Mamei ușă descuieți…
– Și?…
– Și frate-meu cel mare, nătâng și neastâmpărat cum îl știi, fugă la ușă să deschidă.
– S-atunci?…
– Atunci, eu m-am vârât iute în horn, și frate-meu cel mijociu sub chersin, iară cel mare, după cum îți spun, se da cu nepăsare după ușă și trage zăvorul!…
– S-atunci?…
– Atunci, grozăvie mare! Nănșul nostru și prietenul d-tale, cumătrul lup, se și arată în prag!
– Cine? Cumătrul meu? El? Care s-a jurat pe părul sau că nu mi-a sparie copilașii niciodată?
– Apoi da, mamă! Cum vezi, i-a umplut de sparieti!
– Ei las’, că l-oiu învață eu! Dacă mă vede că-s o văduvă sărmana și c-o casă de copii, apoi trebuie să-și bată joc de casa mea? Și pe voi să va puie la pastramă? Nici o faptă fără plată… Tricalosul și mangositul! Încă se rânjea la mine câteodată și-mi făcea cu măseaua… apoi doar eu nu-s de-acelea de care crede el: n-am sărit peste garduri niciodată de când sunt. Ei, taci, cumătre, că te-oiu dobzăla eu! Cu mine ți-ai pus boii în plug? Apoi, ține minte că ai să-i scoți fără coarne!

– Of, mămuca, of! Mai bine taci și lasă-l în plată lui Dumnezeu! Că știi că este o vorba: „Nici pe dracul să-l vezi, da’ nici cruce să-ți faci!”

– Ba nu, dragul mamei! „Că până la Dumnezeu, sfinții îți ieu sufletul”. S-apoi ține tu minte, copile, ce-ți spun eu: că de i-a mai da lui nașul să mai miroase pe-aici, apoi las’!… Numai tu, să nu cumva să te răsufli cuiva, că să prindă el de veste. Și de-atunci caută și ea vreme cu prilej că să facă pe obraz cumătru-sau. Se pune ea pe gânduri și stă în cumpene, cum să dreagă și ce să-i facă? „Ăhă! !a, acu i-am găsit leacul”, zise ea în gândul sau. „Taci! Că i-oiu face eu cumătrului una de și-a mușca labele!” Aproape de casă ei era o groapă adâncă, acolo-i nădejdea caprei.
– La cadă cu dubală, cumatre lup, că nu-i de chip!… Ia, de-acu să-ncepe faptă: Hai la treabă, cumătriță, că lupul ți-a dat de lucru!
Și așa zicând, pune poalele-n brâu, își suflecă manicele, atâta focul și s-apucă de făcut bucate. Face ea sarmale, face plachie, face alivenci, face pască cu smântâna și cu ouă și fel de fel de bucate. Apoi umple groapă cu jăratic și cu lemne putregaoioase, să să ardă focul mocnit. După asta așază o leasă de nuiele numai întinată și niște frunzări peste dansa; peste frunzări toarnă țărâna și peste țărâna așterne o rogojină. Apoi face un scăuieș de ceară anume pentru lup. Pe urmă lasă bucățele la foc să fearba și se duce prin pădure să caute pe cumătru-său și să-l poftească la praznic. Merge ea cât merge prin codru, până ce da de-o prăpastie grozavă și întunecoasă, și pe-o tihăraie da cu crucea peste lup.
– Bună vremea, cumatro! Da’ ce vânt te-a abătut pe-aici?
– Bună să-ți fie inimă, cumatre, cum ți-i voia? Ia, nu știu cine-a fost pe la mine pe-acasă în lipsă mea, că știu că mi-a făcut-o bună!
– Că ce fel, cumătriță dragă?
– Ia, a găsit iezii singurei, i-a ucis și i-a crâmpoțit, de li-am plâns de milă! Numai văduvă să nu mai fie cineva!
– Da’ nu mai spune, cumătră!
– Apoi de-acum, ori să spun, ori să nu mai spun, că totuna mi-e. Ei, mititeii, s-au dus cătră Domnul, și datoria ne face să le căutăm de suflet. De aceea am făcut și eu un praznic, după puterea mea, și am găsit de cuviință să te poftesc și pe d-ta, cumătre; că să mă mai mângâi…

– Bucuros, dragă cumătră, dar mai bucuros eram când m-ai fi chemat la nuntă.
– Te cred, cumătre, d-apoi, da, nu-i cum vrem noi, ci-i cum vre Cel-de-sus. Apoi capră pornește înainte plângând, și lupul după dânsa, prefăcându-se că plânge.
– Doamne, cumătre, Doamne! zise capra suspinând. De ce ți-e mai drag în lume tocmai de-aceea n-ai parte…
– Apoi da, cumătră, când ar ști omul ce-ar păți, dinainte s-ar păzi. Nu-ți face și d-ta atâta inimă rea, că odată avem să mergem cu toții acolo.
– Așa este, cumătre, nu-i vorbă. Dar sărmanii gâgâlici, de cruzi s-au mai dus!
– Apoi da, cumătră; se vede că și lui Dumnezeu îi plac tot puișori de cei mai tineri.
– Apoi, dacă i-ar fi luat Dumnezeu, ce ți-ar fi? D-apoi așa?…
– Doamne, cumătră, Doamne! Oiu face și eu că prostul… Oare nu cumva nenea Martin a dat raită pe la dumneata pe-acasă? Că mi-aduc aminte că acu că l-am întâlnit odată prin zmeuriș; și mi-a spus că dac-ai vrea d-ta să-i dai un băiet, să-l învețe cojocaria.
Și din vorba-n vorba, din una-n altă, ajung pân-acasă la cumătră!
– Ia poftim, cumătre, zise ea luând scăuieșul și punându-l deasupra groapei cu pricină, șezi cole și să ospătezi oleacă din aceea ce ne-a dat Dumnezeu!
Răstoarnă apoi sarmalele în strachină și i le pune dinainte.
Atunci lupul nostru începe a mânca hâlpov; și gogâlț, gogâlț, gogâlț, îi mergeu sarmalele inregi pe gât.
– Dumnezeu să ierte pe cei răposați, cumătră, că bune sarmale ai mai făcut!
Și cum ospăta el, buf! cade fără șine în groapă cu jăratic, căci scăuieșul de ceară s-a topit, și leasă de pe groapă nu era bine sprijinită; nici mai bine, nici mai rău, că pentru cumătru.
– Ei, ei! Acum scoate, lupe, că-ai mâncat! Cu capră ți-ai pus în cârd? Capra ți-a venit de hac!

De: Ion Creangă