Norocul și mintea, după Ion Luca Caragiale

Se zice că, odată, Norocul şi Mintea s-au prins tovarăşi şi au plecat amândoi în călătorie. Ei merseră ziua întreagă pe un drum de ţară şi, mai cu vorbe, mai cu glume, iată că soarele se ascunde după un deal şi noaptea îi apucă pe cei doi călători în mijlocul drumului, departe de satul la care gândeau că vor putea ajunge.

Ce era de făcut? Unde să poposească peste noapte?
-Ce atâta bătaie de cap? zise în cele din urmă Norocul, hai să ne trântim aici, în mijlocul drumului, că nu e mult până dimineaţă.
-Dar dacă va veni un car peste noi? zise Mintea cu glasul ei înţelept. Hai mai bine să ne dăm la o parte din drum, să ne odihnim pe pajiştea cea de alături.
-Fă tu cum ştii, zise Norocul, eu unul aici mă culc. Şi zicând acestea se şi trânti în mijlocul drumului.

Mintea, mai cu grijă, ieşi din drum şi-şi găsi un locşor potrivit pe pajiştea moale.
Abia aţipiră drumeţii noştri şi se auzi o duruitură. Era o căruţă trasă de patru cai ca patru zmei. încă două trei clipite şi Norocul ar fi fost făcut praf şi pulbere de copitele cailor şi de roatele carului.

Dar caii se speriară, văzând mogâldeaţa ce se mişcă în mijlocul drumului. Ei traseră căruţa din drum pe pajişte şi trecu chiar peste picioarele Minţii, rănind-o, biata de ea.
Când se dezmetici din leşin, Mintea, cu înţelepciunea ei, îi spuse tovarăşului său de drum să-i caute nişte ierburi, cu care reuşi să-şi vindece rănile de la picioare.

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație