Abuzul sexual

Cum îi ferim pe copiii noştri de abuzuri sexual

Subiectul despre care voi scrie mai jos este un subiect tabu la noi in ţară şi majoritatea familiilor adoptă atitudinea struţului. Părerea generală este că abuzul sexual nu se petrece decât în mediile foarte sărace, că singurele cazuri sunt cele pe care le vedem la ştiri şi că în viaţa reală nu se petrec asemenea nenorociri. Totuşi, dacă citim statisticile, aflăm că unul din cinci copii devine, la un moment dat în viaţă, victima unui anumit tip de abuz cu conotaţie sexuală. În plus, Stephanie Kolly, Cătălina Rădulescu, şi Monica Anghel – coordonatorii volumului Manual de formare a specialistului în copilăria timpurie (Editura Humanitas, 2009) – spun că majoritatea abuzurilor asupra copiilor au ca autori persoane apropiate familiei.

 

Ei bine, dacă aceste informaţii v-au atras atenţia, suntem pe drumul cel bun. De fiecare dată când un părinte renunţă la atitudinea „nouă nu ni se poate întâmpla asta” în favoarea atitudinii „eu voi face tot ce trebuie pentru ca nouă să nu ni se întâmple niciodata aşa ceva”, un copil are şansa reală de a învăţa în cadrul familiei tot ceea ce l-ar putea apăra pe viitor de abuzuri.

 

Ce este abuzul sexual?

În primul rând, ce este abuzul sexual? Orice act cu tentă sexuală care are loc între un adult şi un minor sau între doi minori atunci când se produce împotriva voinţei unuia dintre ei. Abuzul sexual include actele de exhibiţionism, expunerea la pornografie, adresarea într-o manieră sexuală la telefon sau pe internet şi merge până la forme fizice de abuz.

 

Siguranţa copiilor este în grija părinţilor

Ce putem face noi, ca părinţi, pentru a reduce la minimum riscul copiilor de a deveni victimele abuzurilor cu tentă sexuală? Am concentrat mai jos sfaturile pe care psihologii le dau familiilor, dar aş vrea să remarcaţi cu toţii că există un fir roşu care traversează toate aceste sfaturi. Cea mai bună metodă pentru a ne feri copiii de abuzuri de orice fel este relaţia deschisă, sinceră, onestă, pe care o construim cu ei. Plecând de la aceasta, ar trebui să parcurgem următorii paşi:

  • Înţelegeţi cu adevărat care este riscul şi care este amploarea fenomenului. Se estimează că, în ţările dezvoltate, una din patru fete şi unul din şase băieţi devin victime ale abuzului sexual înainte de a împlini 18 ani. Asta înseamnă că în fiecare clasă există copii care poartă în tăcere povara abuzului sexual. Vârsta medie la care se produc abuzurile sexuale este de 9 ani. Cei mai mulţi dintre copiii care au devenit victime nu vor povesti niciodată despre abuz, iar aproximativ 30-40% dintre abuzuri au ca autori membri ai familiei.

 

Relaţiile abuzive care au loc în cadrul familiei se dezvoltă în timp. Persoane în care copilul are încredere construiesc cu acesta o relaţie de intimitate, de căldură, de apropiere, de tandreţe, care degenerează încet într-una abuzivă. Apropierile fizice sunt la început nesemnificative. Răul se produce treptat, ceea ce îl pune pe copil într-o situaţie de nesiguranţă, de confuzie, greu de verbalizat.

 

  • Începeţi educaţia intimă de bază a copiilor atunci când aceştia sunt foarte mici. Începând de la varsta de trei ani, copiii trebuie să ştie că zona intimă nu poate fi atinsă de persoane străine. Mai mult, copiii trebuie să fie încurajaţi să îşi facă singuri toaleta în această zonă şi să nu accepte ca alte persoane să facă acest lucru, chiar dacă sunt membri ai familiei. Copiii pot învăţa să nu îşi arate părţile intime nimănui în afara mamei, de exemplu. Este foarte important pentru copii să înţeleagă conceptul de „zonă intima” şi să înţeleagă că mama este singura persoana care poate decide dacă o altă persoană (medic, de exemplu) poate vedea zona intimă a copilului.

 

  • Monitorizaţi atent relaţiile copilului şi persoanele cu care acesta intră în contact. Este foarte greu să citim intenţiile şi natura tuturor persoanelor cu care copiii intră în contact. Îi putem însă monitoriza pe cei apropiaţi, cu care copiii au relaţii mai strânse, la care, de exemplu, merg acasă. Nu lăsaţi niciodată copiii în casa unui prieten, a unei rude, a unui vecin, înainte de a cunoaşte voi înşivă acea casă, înainte de a cunoaşte foarte bine persoana respectivă. Deşi nu ne dorim să creştem copii cu libertate de acţiune foarte limitată, copiii trebuie să fie capabili să înţeleagă ce înseamnă intimitate, relaţii intime şi abuz înainte de a avea libertatea să plece neînsoţiţi cu alţi copii sau adulţi.

 

A. este o fetiţă foarte înţeleaptă care locuieşte în acelaşi bloc cu noi, la o altă scară. Are nouă ani şi este foarte prietenoasă. Ne cunoaştem bine şi ne-am împrietenit de când ieşim cu Maria, dar nu îi cunosc părinţii. Am invitat-o cândva să urce cu mine şi cu Maria să spălăm o mână de zmeura şi să luăm câteva jucării din casă şi mi-a răspuns foarte ferm că nu are voie să meargă acasă la oameni pe care mama ei nu îi cunoaşte. Mi-am cerut scuze imediat, i-am spus că a fost o propunere neinspirata şi că face foarte bine că nu accepta invitaţii nici măcar de la o mamă cu un copil mic. Cred că această întâmplare mi-a fost lecţie şi am învăţat ceva important: nu voi mai adresa niciodată o invitaţie unui copil, ci numai părinţilor acestuia.

 

  • Învăţaţi-l pe copil să vă prevină atunci când un adult sau un alt copil îi face propuneri nepotrivite. Apropiaţi-vă de copil şi încercaţi să îi fiţi cei mai buni prieteni. Abuzatorii aleg de cele mai multe ori copii slabi, care nu au o relaţie bună cu părinţii, care nu au încredere în părinţii lor sau care se tem de aceştia. Victimele abuzurilor sunt de obicei copii care nu sunt ascultaţi, respectaţi şi încurajaţi să vorbească despre ei, pentru că cei care comit abuzuri profită de nesiguranţa copiilor.

 

  • Nu scrieţi numele copiilor mici pe hainele sau obiectele personale. Există pericolul ca un străin să pretindă că îl cunoaşte pe copil şi să îl atragă într-o poveste credibilă („M-a trimis mama să te iau de la şcoală”) doar pentru că îi spune copilului pe nume.

 

  • Încurajaţi-vă copiii să spună „nu” şi să refuze orice act de abuz. Îi învăţăm pe copii să asculte de adulţii care îi au în grijă încă de când sunt mici. Uneori, le oferim prea puțin posibilitatea de a contrazice opinia unui adult şi deseori îi pedepsim pentru nesupunere. Ei bine, construim un teren minat. Copiii care au fost învăţaţi să fie supuşi şi să asculte de adulţi nu vor putea să refuze un adult cu autoritate. Fiţi flexibili atunci când îi educaţi pe copii. Nu le impuneţi anumite acţiuni fără să le daţi explicaţii şi preţuiţi-le părerea. Încurajaţi-i să aibă propriile păreri şi să le spună, respectaţi-le deciziile. Educaţi copii puternici, cu discernământ, care au puterea de a spune „Nu, acest lucru nu e potrivit pentru mine şi nu îl voi face!”

 

  • Limitaţi accesul copiilor la internet şi monitorizaţi atent adresele pe care aceştia le accesează. Explicaţi-le copiilor care sunt pericolele de pe internet şi rugaţi-i să nu îşi decline niciodată identitatea sau datele de contact prin aceste medii. Nu puneţi presiune pe copii şi nu le lăsaţi impresia că îi controlaţi, dar explicaţi-le exact care sunt riscurile şi încurajaţi-i să-şi facă prieteni în lumea reală.

 

  • Explicaţi-le copiilor că adulţii nu au nevoie să ceara indicaţii unui copil. Orice individ care îi abordează pentru a le cere indicaţii, rugîndu-i să îi arate unde se află un anumit loc, trebuie evitat. Cel mai bun lucru pe care îl poate face un copil acostat în acest mod este să ceară ajutor. Trebuie să le spuneţi copiilor că cele mai indicate persoane la care pot apela în astfel de situaţii sunt mamele cu copii. Copiii ar trebui să înveţe să ceară ajutorul în situaţii în care nu sunt siguri cum să procedeze sau dacă nu se simt în siguranţă.

 

În alte ţări se organizează cursuri speciale pe această temă pentru a-i învăţa pe copii să recunoască un posibil abuzator sau un comportament incipient abuziv. Citind despre un astfel de curs, am aflat cât de greşită este percepţia pe care le-o livrăm copiilor despre „oamenii răi”. Aceste cursuri îi ajută pe copii, prin intermediul unor jocuri de rol, să nu judece după aparenţe şi să depisteze adevăratele pericole din jur. Agresorii sunt, de cele mai multe ori, persoane plăcute, prietenoase, care ştiu cum să vorbească cu cei mici.

 

  • Fiţi foarte atenţi la dispoziţia copiilor şi încercaţi să aflaţi cauza oricărei schimbări dramatice de dispoziţie. Faceţi acest lucru blând, cu diplomaţie. În special adolescenţii pot suferi schimbări bruşte de dispoziţie din cauze normale (o dezamăgire în dragoste sau ruperea unei prietenii), dar trebuie să ştiţi că majoritatea copiilor care sunt victime ale abuzului devin anxioşi, trişti, închişi, tăcuţi, depresivi. Este important să încurajăm copilul să ne povestească şi să ne ceară ajutorul atunci când evenimentele din viaţa sa îl copleşesc. Semnele fizice ale abuzului sexual nu sunt întotdeauna vizibile, însă multe simptome fizice (dureri de cap şi dureri de stomac cronice) pot fi consecinţa anxietăţii produse de un abuz.

 

  • Şi, în sfârşit, pregătiţi-vă să reacţionaţi calm şi să oferiţi suport dacă răul se produce. Copiii care reuşesc să povestească despre abuzul sexual (o minoritate) devin uneori victime ale unui tratament inoportun din partea părinţilor. Atunci când părinţii arată supărare sau neîncredere, copiii se închid în ei, se simt şi mai vinovaţi sau încearcă să schimbe şi să retracetze povestea. Reacţionaţi cu calm, este atât de important suportul pe care îl oferiţi copiilor, iar încrederea îi poate apăra de escaladarea situaţiilor de tip abuziv!

 

Închei invitându-vă la reflecţie şi la studiu aprofundat, amintindu-vă că majoritatea abuzurilor asupra copiilor se petrec în familie sau în cercul de apropiaţi. Partea teoretică o puteţi descâlci alegând câteva cărţi pe aceeastă temă:

Abuzul sexual al copilului, de Maxine Hancock, Karen Mains (editura Stephanus)

Copilăria durează generaţii la rând de Kari Killen (editura First, 2003)

Sociologia violenţelor (intra)familiale. Victime şi agresori în familie, de Sorin Rădulescu (editura Lumina Lex, 2001)

 

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație